Nu există om care nu a greșit
Vinovăția o ducem cu noi, ca pe o tinichea, din copilărie. Atunci când greșim, ne facem mici și parcă așteptăm să ne lovească ceva. Ne învinovățim chiar noi pentru tot ce facem sau ni se pare că facem greșit. Atunci când lucrurile nu ne ies perfect, luăm noi locul inchizitorilor de pe vremuri, ca să păstrăm intact modelul după care ne-am obișnuit să funcționăm. Greșeala și pedeapsa ne sunt atât de adânc întipărite în creier, încât nu le putem despărți.
La ani sau zeci de ani de zile distanță, ne simțim iar ca niște copii care au nevoie de o lecție, care știu că au greșit și trebuie să plătească. Ne facem noi pe noi însene să plătim, ne-am devenit propria Inchiziție, una mai nemiloasă ca oricare alta. Nu ne putem depărta de acest model.
Asta până când descoperim autocompasiunea. Asta până când reușim să înțelegem că întregul model e greșit. Că adulții din viața noastră de copii ar fi putut nu să ne judece și să ne umilească, ci să ne sprijine și să ne încurajeze. Că ar fi putut să ne spună adevărul. Iar adevărul este că nu există om care nu a greșit.
Cum ar fi viața mea dacă n-aș mai fi atât de aspră cu mine însămi, dacă m-aș iubi și m-aș răsfăța mai mult, dacă mi-aș asculta dorințele și mi-aș ierta greșelile?
„Dacă aș reuși să mă iubesc cu adevărat, să simt cu adevărat compasiune pentru mine, probabil că aș pleca din relația asta care mă ține prizonieră”, mi-a spus Ioana. „Pentru că de fapt în majoritatea timpului eu cred că vina e la mine, chiar atunci când el mă lovește. Sunt sigură că am făcut eu ceva să merit palma asta.”
Autocompasiunea ne învață că nu trebuie să fim perfecte ca să fim fericite
De curând, Ioana a aflat despre autocompasiune și despre un terapeut minunat care o poate reînvăța să fie blândă și bună cu ea însăși. Ioana lucrează acum la asta – la a înțelege că e o ființă demnă de iubire și la a-și construi drumul către autocompasiune. Deocamdată îmi spune ce a înțeles ea că se întâmplă în sufletul ei atunci când nu are pic de răbdare, de milă, de iubire, pentru propriile-i greșeli.
Când te simți vinovată chiar și atunci când ești agresată, când nu mai ești în stare să-ți spui: „Biata de tine, cât suferi! Nu meriți asta. Ești o fată minunată, caldă și bună și demnă de iubire. Meriți toată iubirea din lume!” – știi ce se întâmplă atunci? Suferă copilul din interior, acel copil care nu poate concepe că mama sau tata greșesc. Dacă ei îi spun că este rău, atunci înseamnă că așa e și ar trebui să îi fie rușine. Dacă ei îl lovesc, știu ei mai bine și sigur a meritat să fie lovit. Un copil nu poate concepe că mama sau tatăl său pot fi rău intenționați. Desigur, trebuie să fie vina sa.
Un adult însă poate. Un adult se poate cunoaște și poate reînvăța să se iubească. Să ceară respect și compasiune. Numai că trebuie să înceapă cu el însuși.
Dacă și voi aveți momente când vă judecați prea aspru, dacă dorința de a fi perfecte nu vă lasă loc să vă bucurați de minunile din viața voastră, poate că este momentul să descoperiți autocompasiunea. Odată intrate în posesia acestui dar al compasiunii pentru sine, veți descoperi că nu veți fi niciodată perfecte, dar că puteți fi foarte fericite chiar și așa.
Ce ziceți, mame dragi și atât de minunate, facem în sfârșit pace cu noi însene?
