Există un moment în care începi să-ți dorești cu ardoare ca unicul tău copil să aibă un frate sau o soră. Nu e vorba despre perioada în care începe să ceară el singur un ”partener”, nici despre un vreun ceas biologic al mamelor, nici despre trecerea anilor, nici despre dorința de a primi două căni de apă la bătrânețe.
Sau poate la mine nu are legătura cu toate acestea. La mine are legătură cu pierderea unui părinte.
Pănă când nu vorbim despre moarte?
Știam că oamenii nu trăiesc veșnic. Mereu mi-am spus că, la un moment dat, părinții mei nu vor mai fi, dar niciodată n-am fost pregătită să înfrunt un astfel de moment. Așa se face că, în seara în care a murit tatăl meu, m-am văzut nevoită să trăiesc asta.
Comandă cartea ”Părinți liniștiți, frați fericiți”, de Laura Markham, și află cum poți crește frați prieteni pe viață. Cartea este disponibilă AICI.
Moartea, deși e cea mai sigură realitate, e un subiect tabu. Ca și când dacă n-ai vorbi despre ea, ai putea s-o eviți. La mine în familie nu s-a vorbit niciodată despre moarte ”ca să nu tragem a rău”. Participasem, la viața mea, la destule înmormântări, văzusem cam cum e chestia asta cu moartea, dar nu pierdusem niciodată pe cineva apropiat și toată lumea din jurul meu se comporta ca și când ar fi urmat să trăiască veșnic. Nu vorbeau despre moarte ca să n-o atragă. Numai că asta n-a funcționat – tata a murit fără să vorbească despre ea, iar noi am început să vorbim abia când eram cu lumânările în mână.
Puterea pe care ți-o poate da un frate
Momentul acela… când tata și-a dat ultima suflare, și zilele care au urmat, pentru mine n-au fost altceva decât o zbatere continuă care nu mă lăsa nici să respir, nici să beau apă, nici să dorm, nici să mănânc, nici să vorbesc. Era ca o fugă în vis, adică încercam să funcționez normal, dar nu-mi ieșea deloc. Mă simțeam singură și simțeam moartea lui ca pe o amputare a unei bucăți din corpul meu. Nici copilul meu, nici soțul, nici mama n-au reușit să-mi dea puterea pe care a reușit să mi-o dea fratele meu.
La numai câteva clipe după ce tata a închis ochii, mi-a fost de ajuns doar să-l privesc pe fratele meu. Atunci am realizat că singurul care poate înțelege întocmai ce simt, singurul care a pierdut exact ce am pierdut și eu, este el: fratele meu. Mi-am imaginat cum va fi atunci când nici mama nu va mai fi… Nimic nu mi-ar putea alina durerea așa cum mi-ar alina-o simplul gând că undeva, în lumea asta, există cineva care trece prin ce trec eu, care simte aceeași durere și a suferit aceeași pierdere ca și mine.
Așa că nu vreau ca băiețelul meu să rămână singur atunci când noi, părinții lui, nu vom mai fi. Oricât de mult te-ar iubi cei din jur și oricât ar fi alături de tine, nimic nu se compară cu alinarea care vine din faptul că din familia în care te-ai născut și ai crescut, familia ta de origine, mai e cineva pe lume, chiar dacă nu e lângă tine fizic.
Împarți totul până la final, inclusiv finalul
Nu mai suntem așa apropiați ca în copilărie. Viața ne-a purtat pașii în direcții diferite, dar vorbim la telefon. Nu vorbim foarte des și ne vedem foarte rar, dar e genul acela de relație pe care, și dacă o abandonezi ani de zile, o reiei din același loc. Relația în care nimic nu se schimbă și pe care nimeni n-o poate strica. Împărțim un trecut, împărțim bunele și relele din prezent și vom împărți tot ce ține de familia din care provenim, înclusiv durerile pierderii oamenilor dragi… asta pentru că vom rămâne frați și după ce părinții noștri nu vor mai fi pe acest pământ.
De aceea e bine să fie (cel puțin) doi!
