Decât o căciulă

Sau cum o căciulă roșie îmi transformă băiatul în prințesică 

 

Într-o zi, când băiatul meu avea vreo cinci-șase luni, eram, ca de obicei, în parc. Pe el îl îmbrăcasem în jeanși albaștri, cu pantofiori sport roșii în picioare (ceva care imita încălțămintea de fotbal) și un tricou roșu cu ceva text pe el, nu-mi mai amintesc exact. Îl pusesem într-un leagăn și îl legănam cu mare grijă. Lângă noi, tot felul de personaje: de la bone până la bunici și mătuși cu copii mai mari sau mai mici. Nu se cunoșteau între ele, dar fiecare își spunea părerea despre cele mai bune alimente sau șampoane pentru copii.

 

Între ele se remarca un tătic care își ținea în brațe fetița în rochiță roșie și o ruga insistent să îl lase s-o dea în leagăn.

 

– Nu te mai înțelegi cu ei… Să vedeți când o să crescă și a dumneavoastră. De la trei ani încolo s-a terminat, îmi zise tăticul plin de experiență.

 

Am zâmbit ca și când aș fi solidarizat cu el, deși nu aveam niciun gând. Nici nu-l cunoșteam, nici nu aveam păreri așa de exacte despre vârsta de trei ani.

 

– Cât are asta mică acu’? a continuat el, în încercarea lui de a dezvolta o conversație cu mine.

 

– Cine? am întrebat.

 

– Prințesica, zise el și făcu un semn cu capul spre fii-miu care pe vremea aceea era gras ca un omuleț Michelin și stătea în fund în leagăn, cu fălcile atârnând pe piept. Numai prințesică n-ai fi zis că e.

 

– Prințesica asta are aproape șase luni și e băiat.

 

– Aaaa, am văzut că e în roșu și d-aia am crezut că e fetiță. Aaa, dar nici cercei nu are. Da, da și totuși nu prea are față de fetiță.

 

(A continuat el, de parcă ar fi încercat să mă convingă pe mine că am băiat, și nu prințesă.)

 

– Dar, oricum, io nu-i suport pe ăia care își îmbracă băieții numai în albastru și fetele numai în roșu. Ce? Băieții n-au voie să poarte roșu? Și uite ce bine îi vine! Și lu’ Sonia îi vine bine, și mi-o împinse pe fiică-sa spre vedere.

 

Am reușit să-mi iau “prințesica” și s-o șterg cât mai repede de pe acolo.

 

Lucrul acesta s-a mai întâmplat de câteva ori, dar cert e că pe mine nu m-a influențat cu nimic. Încă sunt convinsă că băiatului meu îi stă foarte bine în roșu, așa că nu e sezon fără cel puțin patru-cinci articole de această culoare.

 

De unde vine această distribuire a culorilor în funcție de sex? Încă nu s-a demonstrat științific dacă preferințele cromatice sunt native sau sunt cultivate din generație în generație. Există suficiente explicații, studii sau legende, care nu fac decât să ne zăpăcească și mai tare. O ipoteză care mi se pare drăguță și plauzibilă vine din faptul că pe vremea când oamenii locuiau încă în peșteri, bărbații au dezvoltat astfel o preferință pentru albastru – de la seninul cerului, care semnifica vreme bună, tocmai potrivită pentru vânătoare. Femeile s-au orientat spre roșu, culoarea fructelor și alegumelor coapte. Lucru care explică și dorința mea de a-mi vedea băiatul în roșu. Oricum, în cultura japoneză roșul simbolizează eroismul, în heraldică curajul și sacrificiul, iar în feng-shui bogăția și luxul.

 

Personal, nu sunt o victimă a roșului. Nu am mai mult de patru lucruri roșii în posesie, din care două sunt șosete, unul e un portofel și celălalt un telefon (primit cadou, sunt nevinovată!) Nu am niciun ruj roșu, iar unghiile prefer să fie albastre sau naturale.

 

Ei bine, în weekendul care tocmai s-a încheiat, am făcut o plimbare cu flăcăul prin oraș. Îmbrăcat în geacă bleumarin, ghete negre, jeanși albaștri și o căciulă roșie. Doar o căciulă roșie.

 

Eram într-un magazin când copilul m-a întrebat: “Ai mută tiabă aici? Dai voie t-atept afală?” După ce i-am spus că termin repede, sub zâmbetele admirative ale celorlalți clienți, vânzătoarea tocmai se minuna: “Ce fetiță drăguță aveți! Să vă trăiască!” Pe moment, nici nu mi-am dat seama că vorbește cu mine, abia când am ieșit am realizat că, în afară de mine, în magazin mai erau doi bărbați… Deci fii-miu ar fi fost singura fetiță.

 

Și asta n-a fost tot. Nu știu cum, copilul meu, care de obicei e un fel de Duracell care a băut espresso, a fost atât de cuminte în parc încât a fost dat exemplu unui copil care trecea pe lângă noi: “Uite ce cuminte e fetița!”

 

Și nici măcar nu era căciulă de fetiță, era un amărât de fes roșu!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație