Cu ce au greşit părinţii noştri

TOTUL DESPRE MAME
Greselile parintilor Totul despre mame

Ştim că numai cine nu are copii nu greşeşte. Ştim că teancurile de cărţi de parenting de pe noptieră nu ne vor împiedica să greşim mai mult mai puţin în jobul de părinte. Dar oare vom repeta greşelile părinţilor noştri, cele pe care am jurat că nu le vom face? Sau am învăţat din greşelile lor mai mult decât din toate cărţile de parenting de pe noptieră? 

În anii ’80 nu se spunea „te iubesc”

Mă uit la copilul meu de un an îmi dau seama că diferenţa dintre generaţiile noastre va fi mai adâncă decât cea dintre noi şi părinţii noştri. Cu această idee am plecat pe drumul maternităţii şi mi-am propus să fiu cât mai prezentă în viaţa lui şi atentă la interesele sale astfel încât să atenuez măcar parţial distanţa dintre generaţii. Sunt conştientă, totuşi, că voi face greşeli în educaţia lui, însă voi încerca să îi ofer ceea ce a lipsit în copilăria mea. În timpul sarcinii aveam o vorbă: cu copilul meu nu voi face greşelile pe care le-au făcut ai mei cu mine! Şi mă mândream că eu voi fi altfel, că îl voi creşte pe Luca aşa cum aş fi vrut eu să fiu crescută. Eram înverşunată şi simţeam că mi se dă o șansă nemaipomenită de a recupera prin el, prin copilăria lui, tot ce mie îmi lipsise.

Ca să afli ce îți lipsește ție, părintele citește și cartea Parenting cu iubire. Robin Grille te ajută să te înțelegi mai bine pentru a deveni un părinte mai bun. 

Desigur, mă gândeam numai la lucruri palpabile, dacă nu chiar materiale. Mă gândeam la şansa unei educaţii de top, eventual în străinătate, începând chiar cu anii de liceu. Îl vedeam, apoi, medic sau arhitect, sau sponsorizându-i fără ezitare şcoli de vară încă din gimnaziu, astfel încât să îi pregătim terenul unui viitor glorios. Anii de grădiniţă avea să îi petreacă, deci, făcând cursuri vocaţionale: de chitară, de franceză şi de înot. Planificam copilul perfect care avea să aibă parte de cea mai bună educaţie.

„Puțintică afecțiune în plus nu mi-ar fi stricat”

După naştere, mi s-a ridicat vălul hormonal de pe ochi şi am dat de un omuleţ care plângea întruna. Singurul mod în care se calma era dacă îl ţineam în braţe şi îi cântam. Şi atunci am realizat ce mi-a lipsit mie: afecţiunea! Nu știu dacă miracolul maternităţii m-a scutit de ore bune de terapie sau că mi-a dat în sfârşit răspunsul pe care îl căutam de ani buni, de când am început să îmi dau seama ce e cu mine şi ce caut în viaţa mea. Ştiu, însă, că puţintică afecţiune în plus nu mi-ar fi stricat.

Părinţii mei m-au iubit şi mă iubesc în continuare, sunt prima lor născută şi sunt sigură că prin realizările mele ei se simt împliniţi, însă nu au ştiut să mi-o arate sau să mi-o spună atunci când era cazul. Să pui pe masa un blid cu mâncare greu obţinut în anii ’80 sau să duci copilul din când în când la teatru nu echivalează din punctul de vedere al celui mic cu un „te iubesc”, declaraţie pe care am auzit-o din gura părinţilor mei rarisim spre deloc. Nu-i mai învinovăţesc, încerc să îi înteleg şi de când am devenit mamă încerc să mă pun în locul lor, să înţeleg vremurile pe care le-au trăit, tinereţea lor netrăită – m-au făcut la 20 de ani – şi moda vremii.

Să nu uităm că în anii ’80 copiii erau crescuţi după un program strict şi că mamele stateau în concediu după ce năşteau cel mult trei luni. Mamele noastre răsuflau uşurate după ce bifau nevoile de bază, nu mai era timp şi îngrijit sufleţele. Nu o dată am auzit din gura maică-mii că eu dormeam câte două-trei ore şi că în acest timp ea trebăluia prin casă bifând curăţenie lună, mâncare, copilul mai mic spălat şi culcat, şi toată lumea fericită. Oare?

Să le spunem copiilor „te iubesc”!

Mi-am iertat părinţii pentru că îi văd că regretă unele etape ale copilăriei mele şi că, în relaţia cu nepotul lor, sunt oameni diferiţi. Sunt părinţii calzi, plini de dragoste şi lumină pe care mi i-aş fi dorit pentru mine. Dacă stau să îmi retrăiesc copilăria nu pot spune că a fost una fericită. Nu am amintiri care să mă facă să mă întorc şi să retrăiesc anii de grădiniţă ori cei de şcoală primară. Ştiu că pe mama o să o doară să citească aceste rânduri, dar pot să o asigur că nu mi-aş fi dorit alţi părinţi. Pentru că de la ei şi din greșelile lor am învăţat că în viaţă ai nevoie de suflet, poate uneori mai mult decât de mâncare gătită la prânz. Nu îi judec, nu îi mai cert, ci mă pregătesc să le ofer o bătrâneţe caldă cu un nepot foarte afectuos şi jucăuş.

Ce-am învăţat eu de la părinţii mei nepricepuţi care s-au transformat în bunicii ideali? Să îl cresc pe Luca fără planuri măreţe şi să îi spun zilnic că îl iubesc, chiar şi atunci când greşeşte, când plânge şi când râde.

Sper ca peste 30 de ani, atunci când Luca va scrie un text asemănător, să spună că „mama a făcut multe greşeli cu mine, însă nu a greşit că mi-a arătat că mă iubeşte necondiţionat”!

(Delia Grigoroiu)

Din greşeli înveţi că vei greşi

Pe la 10 ani depuneam eforturi disperate să intru în graţiile părinţilor. Aveam de luptat cu un frate mai mare, mai cuminte, mai deştept, mai gras şi mai frumos. Pe el toţi profesorii îl lăudau la şedinţele cu părinţii (lucru cu care se lăudau ulterior şi părinţii peste tot pe unde apucau), de el bunica şi mama erau îndrăgostite pentru că mânca totul din farfurie şi toţi cunoscuţii îl admirau pentru că auziseră că e deştept şi cuminte.

Eu n-am excelat pe niciun plan. N-am fost cea mai deşteaptă din şcoală, profesorii nu mă lăudau, părinţii îmi cereau să învăţ şi să vin acasă cu 10 pe linie că ”Uite frate-tu ce bine învaţă, el nu stă gură-cască toată ziua ca tine. Tu o să rămâi la sapă, dac-o ţii tot aşa!”. N-am fost un elev codaş, am avut multe note de 10 prin care rar scapa câte un 9, extrem de rar 8 şi mereu am luat premiu întâi.

La masă eram coşmarul întregii familii, dar şi al meu: nu mâncam mai nimic, era slabă ca un somalez şi asta era ruşinos având în vedere că frate-meu era dolofan. Tocmai de aceea am trăit până la vreo 17 ani cu convingerea cu sunt incredibil de urâtă. Ba chiar mă vedeam urâtă şi când mă uitam  în oglindă, deşi acum mă văd în pozele de atunci şi realizez că am fost un copil mai mult decât drăguţ. Dacă făceam prostia să spun că nu mănânc pentru că m-am săturat, mă alegeam cu un lung moment de râs copios al întregii familii, după care urmau replicile ”Te-ai săturat de stat? Că de mâncare nici nu te-ai atins!” sau ”Aoleu, vezi să nu ţi se aplece!”.

Învăţam cât puteam de mult si făceam eforturi să mănânc, dar mi-era imposibil să fiu ca frate-meu. Îmi amintesc perfect duminica în care mama pregătise chiftele (pe care le urăsc acum mai mult decât le uram pe vremea aia) şi m-a şantajat să le mănânc – m-a ameninţat că nu voi mai merge cu ei la mare, il vor lua doar pe frate-meu. Am luat fiecare înghititură din mâncare în combinaţie cu apă, ca pe medicamente, şi toată după amiaza am vomat pe furiş în fundul curţii, de frică să nu mă vadă cineva şi să-mi ratez sejurul pe litoral. Ironia sorţii: în anul acela familia mea n-a mers în niciun concediu…

Viață de „navetistă”

La 15 ani deja îmi uram părinţii. Oscilam între ei şi bunici, alergam între cele două case şi nu mă simţeam confortabil nicăieri. La bunici era cel mai bine, dar eu simţeam că „acasă” trebuie să fie acolo unde erau părinţii şi fratele meu. Iar „acasă” nu puteam să fiu deloc în largul meu. Permanent făceam ceva greşit, ba mâncam cu mâna şi era dezgustător, ba mâncam cu furculiţa şi cu cuţitul şi eram ridiculizată. Şi atunci mă retrăgeam la bunici. Alt motiv pentru ca părinţii şi fratele meu să se distreze copios: mă „botezaseră” NAVETISTA şi nu ratau nicio ocazie de a mi se adresa cu noul nume.

La 18 ani mă retrăsesem acolo unde mi se părea firesc să fiu „acasă” şi făceam ultimele încercări de a le fi pe plac. Am avut o vacanţă în care nu am ieşit din curte şi am ajutat la toate treburile gospodăriei: de la gătit şi pus masa până la îngrijit animalele şi păsările. A meritat. Am auzit-o pe mama când îi spunea vecinei de lângă casă că eu n-am avut vacanţă, că am muncit şi că i-am ajutat foarte mult. Am fost foarte încântată să aud cuvintele astea din gura ei. În tot acest timp, fratele meu a fost plecat pe rând când la munte, când la mare, când la verişorii noştri din altă localitate.

La 20 de ani încolţea undeva în subteranele minţii mele ideea că părinţii mei erau cei care greşiseră. Dar eu am dus o luptă inutilă…

La 23 de ani eram însărcinată şi îmi juram că nu voi repeta greşelile lor.

La 24 de ani îl pierdeam pe Matei, primul meu copil şi lucrurile se schimbau radical în mintea şi în sufletul meu.

La 34 de ani sunt mama lui Mario (8 ani) și sunt sigură că nu-mi voi pune copilul în niciuna dintre situaţiile de mai sus.

Nu mă mai sperie gândul că voi repeta greşelile părinţilor mei. În schimb, mă sperie ideea că a învăţa din greşelile altora nu înseamnă că nu vei inventa propriile tale greşeli, nou-nouţe, despre care copiii tăi vor scrie în viitor cu năduf, mirare şi tristeţe.

(Vivi Gherghe)

Voi ce aţi învăţat din greşelile părinţilor voştri?

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa