Iartă-mă, copilul meu, că nu te învăț să fii fericit!

Vivi Gherghe

Mă trezesc în fiecare zi la ora 6 a.m. și, imediat ce mă ridic din pat, intru pe pilot automat. Baie, spălat, bucătărie, cafea, apoi pregătit micul dejun pentru marele campion ce urmează să fie trezit. La 6.45 a.m. începe lunga și anevoioasa operațiune ”trezirea copilului”. Pupat, mângâiat, șoptit, vorbit, iubit, iar pupat, îmbrățișat și șoptit intermitent: ”E timpul să te trezești! E timpul să te trezești! A trecut noaptea!”.

Fac asta în fiecare dimineață, astfel încât a devenit un automatism. Pierd 30 de minute pentru a-l face pe copil să se ridice din pat. Și nu se termină totul aici, ci abia acum începe. La baie, la îmbrăcat, la bucătărie, la masă, la ales o jucărie pe care s-o ia cu el la grădiniță, la ales încălțămintea, la schimbat pantaloni/tricou/șosete. Mulți caută schimbarea, dar eu am parte de schimbare în fiecare dimineață.

A fost memorabilă schimbarea de astă-iarnă, când, îmbrăcați ca pentru expediție la Polul Nord, ne pregăteam să ieșim pe ușă, iar copilul a decis să-și schimbe maioul pe motiv că îl mânca pielea. În rest, mereu își schimbă câte o piesă înainte să iasă pe ușă, dar decizia este, de cele mai multe ori, motivată estetic.

Azi dimineață și-a schimbat totul. De două ori! Am reușit să plecăm, într-un târziu și, pe drum, în mașină, așteptând la semafor, m-am lăsat furată de gândurile mele: de câte am de făcut azi, de ce mai e pe la job, de facturi, de întreținere, de montajul aerului condiționat, de cum rezolv una sau alta. Copilul mă tot striga din spate și îmi cerea să mă uit la el. El se tot măscărea, tot ca să mă facă să râd.

-Măcar zâmbește! Vreau să fii fericită! mi-a zis.

Fericirea este ceea ce, iată, caută copiii noștri.

Și o caută în noi, în ochii noștri, în zâmbetul nostru, în relația noastră cu ei. Am realizat azi, pentru prima oară, că fericirea nu trebuie neapărat dobândită, că nu am nimic care să-mi altereze starea de bine, am doar lucruri de făcut și atât. Fără rezolvarea lor, pot foarte bine să fiu fericită. Mai aveam puțin și ajungeam la grădiniță și nu reușeam să-mi dau seama de ce nu sunt fericită, așa cum își dorea copilul meu să fiu.

Fericirea se trăiește, pur și simplu!

Da, avem multe de făcut, zi de zi. Da, alergăm zilnic între casă, grădiniță, școală, job și avem multe pe cap, dar pe lângă noi, dependenți și legați de de noi și de trăirile noastre ca printr-un cordon ombilical al emoțiilor, sunt copiii noștri. Pentru ei, ar trebui să ne lăsăm grijile deoparte. Pentru ei, ar trebui să încetăm, măcar din când în când, să nu ne mai lăsăm furați de sarcinile vieții de adult. Pentru ei, ar trebui să ne oprim în loc, să ne oprim în prezent, orice am avea de făcut în decursul zilei, și să zâmbim din suflet, sincer și deschis.

Cu grija zilei de mâine și copleșită de sarcinile mele zilnice, din dorința de a-i oferi tot ce pot eu mai bun, neglijez ceea ce e, poate, mult mai important decât partea materială a vieții. Neglijez fericirea! Deși îmi doresc din tot sufletul ca el să fie fericit în viață și am grijă să-l învăț tot ce (cred eu că) trebuie să știe, nu-i predau o lecție importantă – cea a fericirii. Și nu pentru că nu vreau, ci pentru că sunt prea ocupată ca s-o fac…

Iartă-mă, copilul meu, că nu am timp să te învăț să fii fericit!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa