Lecții minunate de viață pe care le primești doar atunci când ești părinte
Sunt lecții pe care le primim de la copiii noștri. Ca pe niște daruri menite să ne testeze limitele și să ne învețe, una peste alta, să fim pur și simplu mai buni.
Am împlinit de curând nouă ani de când cineva îmi spune „mami”. I-am trăit pe nerăsuflate, ca și cum timpul fie ar fi zburat cu viteza luminii, fie ar fi fost blocat ca într-o poză care le conține pe toate. Când îl privesc pe el, care îmi ajunge aproape pînă la bărbie, înclin să cred că au trecut. Mi-o confirmă și cîteva fire de păr alb în plus, dar despre astea nu se discută. Iată care sunt cele mai importante lecții pe care le-am primit de la fiul meu.
Lecția răbdării
Firea mea impetuoasă, obișnuită să bată din picior a nerăbdare, a trecut printr-un proces de gumificare. Un fel de gimnastică a limitelor proprii, când am descoperit că, dacă nu te naști cu virtutea răbdării, ginion. Va trebui să te reinventezi. Copiii cresc încet și așa și trebuie. Copiii vorbesc mult, doresc multe, cer multe, au nevoie de multe. Și nu prea țin cont de toanele tale, ale lor sunt pe primul loc. Așa că strângi din dinți și îți călești răbdarea. Iar la final, ce să vezi? Descoperi în tine un om mult mai frumos, care nici măcar nu știai că există.
Lecția iubirii
Cred că nu mi-am pus niciodată problema dacă o să-mi iubesc sau nu copilul necondiționat. Normal că îl iubesc necondiționat, chiar și în clipele în care simt că-mi vine să mă urc pe pereți în timp ce răspund a o mia oară la aceeași întrebare (de exemplu, de ce nu purtăm sandale când afară sunt 12 grade). Dar nu mă așteptam să primesc eu iubire necondiționată. Pentru că așa e iubirea copiilor. Necondiționată. Indiferent cât greșim, sunt dispuși să ne ierte. Indiferent dacă ne ridicăm la nivelul așteptărilor lor sau nu, vor muta ei linia de finish pentru noi astfel încât să simțim că am ajuns unde trebuia să ajungem. Suntem cei mai buni, cei mai frumoși, cei mai curajoși indiferent cum ne vedem noi sau alții. Pentru copiii noștri, suntem cei mai buni.
Lecția inocenței
Copilul meu m-a reînvățat să cred în Moș Crăciun chiar și atunci când îmi cerea, vehement, să îi spun adevărul: există sau nu există? Mi-a reamintit că sărăcia înseamnă să ți se termine nu banii de pe card, ci pupicii. Iar aceia nu se termină niciodată, iuhuuuu! Că e important și vital să îmbrățișezi oamenii din jurul tău cu adevărat, să îi crezi cînd îți spun că au nevoie de tine, să râzi la glume, să dansezi pe muzică, să te minunezi când ninge, să te uimești când fulgeră, să desenezi extratereștri, să mănânci înghețată iarna, să privești stele și să încerci să le numeri. Pe degete.
Lecția bucuriei
Cât de puțin îți trebuie ca să fii fericit. Liniștit, împlinit. Sunt sigură că știi cum e când, după o răceală zdravănă cu nopți nedormite și febră mare, vezi că în sfârșit copilul tău își revine. Abia atunci e lumea din nou cum era. Abia atunci vezi din nou soarele, simți că respiri, că ți-e foame sau sete. Abia atunci ești cu adevărat recunoascătoare pentru magia vieții și știi că sănătatea e motiv de bucurie. Imensă. Altfel, în vria de zi cu zi, le iei pe toate de bune, ai senzația că ți se cuvin. Nu-i așa. Primești în fiecare zi un cadou enorm, sănătatea copilului tău, a ta, a celor dragi și ar cam fi timpul să ne amintim să mulțumim pentru ea. Cui o fi. Lui Dumnezeu, naturii, unui medic, cui vrei tu. Dar nu uita să mulțumești, să fii recunoscătoare și să te bucuri.
Lecția umilinței
În sensul ei frumos. Lecția pe care o primești când cineva te crede atotputernic, atotștiutor și tu ești conștient că nu-i așa. Încet, încet, copilul tău înțelege, la rândul său, că nu ești nici Spiderman, nici Zeus. Și ți-e frică. Să nu-l dezamăgești, să nu pari insuficient. Dar tot copilul este cel care te ia de mână și îți spune că e în regulă. Că ești de-ajuns. Că limitele tale sunt magnifice, că ești complet iubibil și așa, imperfect și fără toate răspunsurile la tine. Aceea e lecția umilinței frumoase. Că meriți dragoste fix așa cum ești tu. Și pentru toate astea, mulțumesc.
