Mama care a avut curajul să adopte doi copii altfel: unul bolnav, altul rom

Pe Emi l-a născut o minoră din Bacău, acum 12 ani, iar când băiatul a împlinit 2 ani, mama l-a lăsat în grija statului. A trăit la o asistentă maternală, în condiții grele, până la 3 ani când Anemari- Helen, noua lui mămică, l-a întâlnit și l-a adus acasă. Primii doi ani au însemnat drumuri nenumărate la medici, pentru că băiețelul era bolnav, lucru pe care nimeni nu îl știuse până atunci. Rebeka, abandonată la naștere în spital, a crescut la o asistentă maternală din Oradea până la 5 ani și jumătate. Numele ei era pe lista copiilor greu adoptabili. Era mare deja și de etnie romă, iar familiile care vor să adopte nu asta își doresc. Anemari și-a dat seama că e copilul ei imediat ce a văzut-o, iar din 2016 este, oficial, fetița ei.

Emi și Rebeka sunt acum frați, se iubesc enorm, sunt cercetași, fac înot, Emi merge la cursuri de programare, Rebeka face dansuri și jocuri logice. Au doi părinți iubitori pentru care ei sunt centrul universului și învață să se adapteze unei lumi care, uneori, îi tratează cu răutate: pe el, pentru că are ADHD, pe ea pentru că e de etnie romă. Într-un interviu acordat Totul Despre Mame, Anemari- Helen Necșulescu vorbește despre provocările vieții alături de doi copii adoptați, despre dificultățile lor de adaptare, despre cum apar instinctele materne și paterne în adopție și ce înseamnă dragostea dintre doi frați înfiați.

Totul Despre Mame: Aveți un băiat și o fetiță, ambii adoptați. Care este povestea lor? Cum au ajuns în familie?

Fiecare a ajuns în momente diferite. Emi s-a născut în 2006, la un an după ce eu și soțul meu ne-am căsătorit. Noi l-am adus acasă în 2009, la un an după ce am demarat procedura de adopție. Pe atunci, certificatul de părinte adoptator era valabil un singur an. La Tribunalul București am primit sentința definitivă de adopție în ultima zi de valabilitate a certificatului de părinte adoptator. Emoții!

De la momentul în care noi am aflat că suntem un cuplu infertil și am decis că adopția este soluția pentru ca noi să devenim părinți pentru prima dată, am lăsat să treacă doi ani. În acești ani am vorbit des despre adopție, am citit legislația, am revizuit pașii pe care-i avem de parcurs, dar mai ales ne-am alocat timp pentru introspecție. Eu îmi doream ca noi să fim pregătiți, să fie o decizie matură, să ne ajustăm așteptările. Și în fapt am pornit la drum cu o singură dorință: să adoptăm o fetiță. Și a fost băiat! Emi este primul copil care ne-a fost prezentat! Noi am decis pe loc, după ce l-am întâlnit, că vom merge mai departe cu procedura și el va fi fiul nostru. Nu am schimbat nimic la el, nici măcar numele (legal poți face asta). Am păstrat și apelativul. Pe el în cheamă Emanuel dar era strigat Emi. Și așa îl strigă toată lumea. Vedeți, noi am decis că vom adopta un copil care va fi o ființă cu propria istorie, cu propria identitate. Nu am înlocuit un copil nenăscut, nu ne-am autoiluzionat. Am fost deschiși și pregătiți.

Emi a fost născut de o minoră și abandonat imediat după ce a împlinit vârsta de doi ani. Noi l-am găsit, în condiții foarte grele, la o asistentă maternală. Pe Emi l-am adus de la Bacău.

Rebeka a intrat în viața noastră pentru că ne doream o fetiță, dar mai ales pentru că am știut mereu că nu vrem să-l lăsăm pe Emi singur pe lume. Și nici Emi nu vroia să crească singur. Ne-a cerut mereu un frate sau o soră. Și în momentele în care nouă ne era lehamite de sistem, de procedură, Emi era cel care ne trezea la realitate și punea presiune pe noi. Rebeka avea 5 ani și jumătate când am întâlnit-o noi. Am găsit-o pe lista copiilor greu adoptabili și am decis că e a noastră. Pentru ea am plecat la Oradea. Ea creștea, de la 4 luni, la o asistentă maternală într-un sat de lângă Oradea.

Deși a fost abandonată la naștere, în spital, statul i-a deschis dosarul pentru a o declara adoptabilă de abia la vârsta de 4 ani. Practic, 4 ani a fost îngropată de sistem. Noi am decis pe loc, după prima întâlnire, că vom merge mai departe cu procedura. Asistentul social a fost foarte mirat, ne-a rugat să ne alocăm timp pentru gândire, să ne retragem în intimitate și să discutăm. Am râs și am întrebat-o dacă i se pare că noi am venit de la București la Oradea pentru că mai avem nevoie de timp de gândire. Cred că n-a mai întâlnit oameni așa de hotărâți ca noi.

Pe Rebeka am adus-o acasă în decembrie 2016. Și de atunci suntem părinții a doi copii. Îi creștem cu conștiința identității lor, despre care vorbim de câte ori apare ocazia. Îi creștem cu recunoștință pentru femeile care le-au dat viață. Dar mai ales, îi creștem în spiritul frăției. Iar relația dintre ei este dovada că educația este soluția! Un moldovean și o ardeleancă se iubesc frățește și se au unul pe celălalt pentru că li s-a dat șansa să se cunoască. Nu există satisfacție mai mare decât asta! Dincolo de ADN, de genetică…frăția există! Așa cum există instincte materne și paterne și în adopție! Nu există tată mai iubitor și mai devotat decât soțul meu! Sunt recunoscătoare pentru că l-am întâlnit și pentru că este tatăl copiilor noștri.

Familiile care doresc să adopte un copil susțin că, în România, procedura este greoaie și durează mult. Cat de adevărat este acest lucru?

Este mult adevăr în această afirmație. Dar eu nu vreau să vorbim despre ce simt sau gândesc părinții adoptatori pentru că ei sunt adulți și pot gestiona ce li se întâmplă. Tristețea este că procedura este greoaie pentru copiii abandonați! Iată, Rebeka a fost abandonată la naștere și conform legislație în vigoare trebuia declarată adoptabilă în câteva luni, maxim un an. Dar ei nici măcar nu i-au deschis dosarul până la vârsta de 4 ani. Când am întrebat la direcție De Ce? ni s-a răspuns că nu se știe, ei sunt angajați noi.

Vă provoc doar la un mic exercițiu. Aveți 5 ani și jumătate, nimeni nu v-a spus vreodată care este statutul dumneavoastră în familia alături de care locuiți. Îi strigați mama și tata, deși nu vă simțiți atașată de ei și nici iubită. Diferiți adulți vin în vizită, vă aduc cadouri și apoi pleacă. Nu-i mai vedeți. Nimeni nu vă explică de ce vă vizitează acești adulți, de ce nu mai revin. Instinctual simțiți că ceva nu e în regulă pentru că familia asta, cu care locuiți, vă îmbracă mereu de sărbătoare, vă pune să spuneți poezii și să faceți frumos la tanti și nenea. Dar tanti și nenea nu mai revin. Ei, cum vă sună scenariul ăsta? Despre ce proces greoi să mai vorbim? Cui îi este cel mai greu? Într-un sistem care pretinde că pune deasupra interesul superior al copilului, tocmai copilul este ignorat.

Ați adoptat o fetiță de etnie romă și un băiat cu probleme de sănătate, ieșind în felul acesta din tipare (Familiile din România vor copii albi, perfect sănătoși.) Ce v-a determinat să faceți acest lucru?

Nu știu care este statistica. Cred că un număr de oameni își doresc copii perfect sănătoși și albi. Dar nu aș generaliza. Mie personal mi se pare că ORA (Oficiul Român de Adopții) vine mereu în spațiul public cu afirmația asta pentru a ascunde că noi avem în România mai mulți părinți adoptatori pe listele de așteptare decât copii adoptabili. Așa cum se îngroapă copiii în sistem, până se fac prea mari pentru a li se mai găsi părinți, așa se îngroapă și statisticile.

Eu foarte rar m-am lovit de astfel de situații. Și mă învârt de ani buni în cercuri de părinți adoptatori.

Sincer, și noi ne-am dorit copii sănătoși. De ce? pentru că a fi bolnav în România este echivalent cu a te fi născut mort. Este foarte greu să te tratezi sau să te vindeci în România. Eu mă tem de boli, urăsc spitalele și sunt anxioasă în preajma medicilor pentru că nu înțeleg nimic din ce spun ei.

Pe Emi, în acte, l-am adoptat clinic sănătos, dezvoltat psiho-neuro-motor conform vârstei sale. Am și documente doveditoare. Noi am aflat că e bolnav și cât de bolnav, după ce l-am adus acasă. Acuma, nu era să-l ducem înapoi, că doar nu-i marfă! Puteam să-l nasc eu bolnav! Dar primii doi ani din viața noastră împreună a fost numai despre medici. Să-mi fie cu iertare, dar e foarte greu să dezvolți o relație de atașament cu copilul tău când săptămânal îl duci la 2-3 medici. Este foarte greu să susții costurile, pentru că noi am mers doar în privat. Este foarte greu logistic, pentru că trebuie să mergi și la serviciu, să faci mâncare, să speli rufe. Este foarte greu emoțional pentru că în loc să ai răgaz să-ți reconfigurezi relația de cuplu în noua realitate, etapă prin care trece orice cuplu indiferent dacă a născut sau a adoptat, tu alergi disperat pe la medici.

Dar revenind la noi, de ce am adoptat. Noi nu considerăm că este etic să-ți alegi copilul, nu credem că avem acest drept. Considerăm că suntem în situație de putere, pentru că suntem adulți, și trebuie să ne asumăm răspunderea de a duce până la capăt misiunea asta de părinți, așa cum a fost ea să fie. Iubim copiii, credem în puterea educației și a iubirii! Vârsta lor, culoarea lor, sunt detalii. Nu suntem curajoși! Suntem inconștienti! Pentru că punem iubirea mai presus de rațiune. Nu avem proiecte pentru acești copii. Nu avem planuri cu ei, pentru ei! Ne bucurăm pentru că-i avem, creștem odată cu ei, învățăm cu ei și de la ei. Ne îngăduim să explorăm dimensiuni nebănuite! Cel mai greu este pentru mine, pentru că eu sunt o persoană cu probleme de control, obsedată de ordine și planificare. Soțului meu i se potrivește mănușă rolul ăsta. Eu trebuie mereu să mă ajustez. Dar ce progres! Dar ce trăiri! Merită pe deplin. Eu sunt centrul universului copiilor mei și nimeni niciodată nu m-a mai făcut să mă simt așa de importantă. Eu sunt mama lui Emi și mama lui Rebeka. Iar ăsta este cel mai important job din lume. Sunt cineva!

Știam că Rebeka este de etnie romă din acte. Și asta m-a revoltat. Pentru că nu aveau dreptul să pună etnia ei în documente. Cred că asta a făcut-o să ajungă pe lista copiilor greu adoptabili. Plus vârsta. Un copil de 5 ani și jumătate este un copil mare pentru adopție și șansele sale pentru a fi adoptat scad exponențial. Ca și la Emi, tocmai asta ne-a făcut să o vrem. Pentru că am știut că dacă nu noi, atunci cine? Am pornit la un drum pe care habar nu am cum o sa-l parcurgem, cu ce preț. Eu sunt blondă, am tenul alb, soțul meu are ochii albaștrii, iar Rebeka este foarte brunetă. Se holbează lumea pe stradă la noi. Mă întreabă vânzătoarele a cui e fata, insistând că nu seamănă cu mine. Niște prieteni de joacă au început să-i strige că e țigancă. E complicat! Căutăm resurse. Dorim să o înarmăm pentru viață! Să fie fericită și puternică!

Cât de ușoară a fost adaptarea copiilor în familie?

Amândoi s-au adaptat repede. Emi era mic și s-a agățat de noi imediat. L-am iubit de la început. Tati l-a iubit din prima clipă. Rebeka era mai mare, a fost mai rezervată, în special față de mine. Dar Emi ne-a ajutat mult în relația cu Rebeka. Ei doi s-au înțeles foarte bine de la început. Rebeka are încredere și se bazează pe Emi, chiar și în relația cu noi. Cu ea încă ne construim relația pentru că este foarte diferită de Emi. Niciunul nu a vrut înapoi la asistenta maternală. Niciunul nu a manifestat dor de asistenta maternală. Amândoi au fost neiubiți, nehrăniți și au necesitat multă consiliere psihologică. În timp ce relația mea cu Emi este tipic maternală, în sensul de co-dependență și cordon ombilical, cea cu Rebeka este mult mai cerebrală. Rebeka mă analizează mult, mă sancționează prompt și în ochii ei mă văd diferit. Dar ne iubim, asta e sigur. Construim o relație pentru viitor, mai ales pentru adolescență, de care eu mă tem foarte tare. Cu tati amandoi copiii au o relație specială. Tati e prieten de joacă, de șotii. Mami e cu regulile.

Care au fost cele mai grele momente prin care ați trecut în perioada de adopție/ cea de acomodare a copiilor și cum ați reușit să le depășiți?

A fost cel mai greu când am aflat că Emi nu vede cu un ochi din naștere și am înțeles ce tip de limitări va avea în viață. Este greu în școala de masă pentru Emi, care are CES (cerințe educaționale speciale). A fost greu în clasa pregătitoare, când ni s-a cerut să ne luăm handicapatul şi să plecăm din şcoală.

Cum am gestionat? Citind legile. Petiționând. Cu diplomație. Fiecare criză pe rând. Alegând-u-ne bătăliile. Mergând la consiliere. Gestionând atacuri de panică și depresii. Îngăduindu-ne să fim slabi, triști și vulnerabili. Întorcându-ne la ce ne mână în luptă, și anume iubirea noastră pentru copii.

Este greu să crești un copil de etnie, cu mândrie față de apartenența sa, în afara accesului la comunitate, fără sprijin și cunoștințe. Pentru că rasismul ne privește și pe noi, părinții ei, dar și pe fratele ei, care nu este rom. Vorbind deschis despre asta ne expunem, dar cel mai mult o expunem pe ea. Dar considerăm că nu există altă cale. Ca dovadă, la 7 ani ea gestionează reacții de tipul “ Ești neagră” “Ești țigancă!”. Ne doare suferința lor. Emi se simte dator să-și apere sora și e revoltat de reacțiile prietenilor de joacă. Noi știm că ăsta este doar începutul. Și asta e greu de gestionat. Dar găsim resurse. Nu ne luptăm cu copiii vecinilor, nu ne certăm cu părinții. Ne consiliem și ne înarmăm cu instrumente proprii copii. Este unica cale! Iar noi, părinții, vorbim public despre asta. E o formula de a gestiona presiunea la care te supune societatea.

Ce sfaturi le-ați da familiilor care se afla de mult timp pe listele de așteptare pentru a adopta un copil?

Să-și ajusteze așteptările. Să-și revizuiască opțiunile! Să își răspundă cu sinceritate la întrebarea: de ce vreau să adopt? Și dacă nu pot să adopte orice copil, atunci să aibă puterea să renunțe. Pentru că un Copil e doar un copil, o posibilitate, un potențial…Nu este o etnie, nu este o culoare, nu este un premiu, nu este o destinație, o regiune geografică, un trofeu.

Adopția nu este o opțiune pentru oricine. E un drum greu, imprevizibil, pentru care trebuie să fii pregătit. Și dacă nu ești pregătit, e ok, te oprești. Nimeni nu are voie să te judece!

Pe 16 și 17 martie 2019, cel mai revoluționar speaker pe teme de parenting și educație, Alfie Kohn, se va afla pentru a patra oară în România pentru a susține o nouă serie de conferințe, în București și Cluj. Conferința ”De la pedepse si recompense la cooperare și colaborare” este organizată de TOTUL DESPRE MAME cu sprijinul Transylvania College și Asociația pentru Comunicare Nonviolentă. Detalii AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație