Mamă de fată sau de băiat?

 

Nici nu am aflat bine că sunt însărcinată, că am început să îmi pun întrebările obişnuite: voi fi o mamă bună? O să fac faţă unui copil zi şi noapte, chiar dacă sportul meu preferat este lenevitul în pat? Am răspuns cu “da” la ambele întrebări,  cu condiţia să am o fată. Nu aveam habar ce presupune fişa postului unei mame de băiat şi nici nu aveam de gând să aflu. O fată mi se potrivea mai bine: fetele sunt cuminţi şi poartă rochiţe frumoase.

Aşa se face că din a doua zi de sarcină oficială am început să mă proiectez în viitorul apropiat şi să mă văd mamă de fetiţă. Mi se părea că aş fi mai calificată să am grijă de un pui de om de acelaşi sex, că voi şti să discut, atunci când va veni vremea, despre problemele femeieşti ale adolescenţei şi că îi voi fi un consilier sentimental şi vestimentar destul de priceput. Numai ideea de a avea în casa un băieţandru neastâmpărat care scuipă, îşi face garaj din cutiile de carton de prin casă sau care aleargă ca bezmeticul de colo colo mă speria. Soţul meu nu dădea semne clare de preferinţă pentru un anumit sex, aşa încât i-am inoculat şi lui ideea că o fetiţă parcă ni s-ar potrivi mai bine. Firea lui sensibilă şi romantică îl califica de departe pentru rolul de tată de fată. Găsisem şi numele perfect, era sonor, era unic în minţile noastre orbite de entuziasm: Smaranda Grigoroiu. Ne vedeam peste câţiva ani, toţi trei alergând pe o plajă însorită, cu fetiţa cu codiţele blonde fluturând în vânt, iar noi fericiţi că avem o păpuşică cu ochii verzi, moştenire de la mine, desigur. În CV-ul ei genetic erau înscrise şi următoarele caracteristici fizice: picioarele lungi ale lui ta-su, părul blond şi creţ moştenire tot pe linie paternă, degetele mele lungi şi subţiri, şi vocea mea răguşită, cea cu care îl cucerisem pe soţul meu.

Eram încântaţi la culme şi oricine ne întreba despre sexul copilului noi răspundeam în cor: e fetiţă, normal, deşi eram abia în primul trimestru de sarcină.

La controlul de 15 săptămâni ne-am înfiinţat emoţionaţi că o vom revedea pe Smaranda cea zglobie din burtică, plănuind să o înregistrăm ca să avem la ce să ne zgâim în următoarele săptămâni, până la următoarea ecografie, cea în care vom fi aflat cu siguranţă că e o EA. Aşa scria pe toate forumurile de “graviduţe”: că nu poţi afla sexul fătului decât abia între săptămânile 18-20 de sarcină. Aşa că în timpul controlului de rutină eram preocupaţi doar să o vedem, nu eram nicidecum pregătiţi cu vreo reacţie atunci când ni s-a spus sec, pe lângă obişnuitele refrene pe care le tot auzisem “ritmul cardiac este bun, osul nazal este ok, creierul se dezvoltă bine, aveţi un băieţel”.

Rewind: aveţi un băieţel, aveţi un băieţel, aveţi un băieţel. Asta a sunat în capul amândurora timp de câteva minute fără să reacţionăm în niciun fel. Eram şocaţi şi poate un pic dezamăgiţi. Am întrebat după ce ne-am dezmeticit: sunteţi sigur? Nu e cam devreme? Poate se mai schimbă ceva. Dar era cât se poate de sigur, dovada era destul de clară şi pentru noi, necititori preofesionişti de ecografii. Îmi amintesc foarte clar ce am făcut imediat ce am ieşit din cabinetul în care ni se dăduse verdictul. Păşeam unul lângă altul cu gura până la urechi, nu de fericire, ci ca într-o transă. Nu înţelegeam ce înseamnă băieţel? Adică, cum? Cum rămânea cu Smaranda noastră? Dar cu codiţele ei? Şi gingăşia, şi sensibilitatea moştenită de la soţ? Nu aveam răspunsuri la niciuna dintre aceste întrebări şi încercam să ne consolăm reciproc, deşi privirea din ochii noştri spunea clar că o vrem pe Smaranda înapoi. “Lasă că măcar va duce numele tău mai departe, îl consolam pe soţul meu. “Mda, şi va fi frumos, că va semăna cu tine”, îşi zicea şi el mai mult ca să mă liniştească. Timp de două, trei săptămâni am dus-o numai în astfel de discuţii, doar doar ne-om obişnui cu gândul că vom fi părinţi de băiat, că ne vor asalta casa maşinuţele lui şi că vom calca de acum încolo pe piese Lego. Cam atât a durat adaptarea la noul statut, căci cu cât trecea timpul, cu atât ne obişnuiam cu imaginea unui băieţel rupt din noi doi.

 

A urmat căutarea de nume, trecând vijelios prin etapele Toma, Tudor şi Ştefan, până când am ajuns la Luca. De unde Luca? De la Luca cel nebun din versurile celor de la Timpuri noi. Luca a şi rămas până în ultima zi de sarcină, când, speriată că va nimeri la şcoală într-o clasă plină de Luci – deh, nume la modă, nici noi nu am scăpat de microb – am decis să îi mai punem încă un nume pe care să îl folosească dacă va vrea. Luca Stefan părea că sună bine, şi aşa i-a rămas numele până în zilele noastre băietanului nostru cu ochii negri furaţi de la bunicul patern, cu părul blond şi drept de la bunica paternă, dar cu genele negre şi mâinile luate de la mine. Nu are nimic din Smărăndiţa pe care noi o visam acum aproape doi ani, e Luca perfect.

Râdem şi acum de noi şi de nebunia în care intraserăm şi încă ne întrebăm dacă să mai facem un copil măcar pentru numele de Smaranda. Dar, dacă iese iar băiat, ce ne facem?

 

Voi ce v-aţi dorit? Fată sau băiat?

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație