O mamă între două lumi

Ești părinte de puțin timp și încă nu te-ai obișnuit cu noul statut? Te întrebi unde au dispărut ieșirile interminabile cu prietenii și concediile fără griji? Înseamnă că și tu, la fel ca Delia, te afli între două lumi: cea a părinților și cea a “nepărinților”. Citește mărturia ei ca să te convingi că nu este nimic în neregulă cu tine.

“O mamă între două lumi”

Nu este titlul unui film siropos de la Hollywood, nici o nouă producție dramatică românească, ci e fix sentimentul pe care l-am avut imediat după ce am devenit mamă. Căci, da, există două lumi. Lumea părinților și lumea cuplurilor fără copii!

Dacă vedeam trailerul acestei povești încă din timpul sarcinii, poate că aș fi fost mai pregătită pentru noul meu rol. Poate aș fi învățat mai bine replicile pe care le-aș fi dat diferitelor personaje cu care am interacționat în timp ce mă chinuiam să-mi dau seama ce se întâmplă cu viața mea.

Cu câteva luni înainte să nasc eram atât de zen sub influența hormonilor încât aveam impresia – și acum râd de mă prăpădesc – că un copil nu are cum să-ți schimbe total viața. Urma să fie un accesoriu ușor de purtat peste tot cu noi, în vremea bebelușiei, și pe care urma să-l lăsăm când mai crește la bunici, în timp ce noi doi ne vedeam de viața noastră. Era planul perfect, iar prietenii noștri fără copil abia așteptau să ne facem cu ei concediile, exact ca altădată. Numai că, zguduită de momentul nașterii copilului meu, mi-am dat seama că sunt la mijloc și că trebuie să aleg.

Să-mi dau voie să fiu o mamă nebună care se închide în dormitor adulmecând pielea copilașului ei la nesfârșit sau să mă ambiționez să fiu o mamă cool care nu pierde nicio lansare de carte din oraș și e prima venită la aniversările de grup?

Între nopți nedormite la club și nopți nedormite în camera bebelușului

Cine m-a pus, Doamne, să fac copii când eu nu vreau decât să dănțuiesc și să număr orele albe într-un club, nu șușotind cântece de leagăn în creierii nopții? La întrebarea asta nici acum nu știu ce să răspund: ce e mai obositor, să pierzi nopți aiurea cu prietenii sau să pierzi nopți lângă copilul tău care se trezește de zeci de ori?

Deși nu voiam să ratez toate evenimentele sociale, aveam nevoie să mă retrag o perioadă și să fiu doar mama copilului meu, să uit de toată lumea, însă nimic nu îmi ieșea. Îmi aduc aminte de primele două, trei luni cu copil când noi, părinți inconștienți, mergeam cu el oriunde, iar el seara era suprastimulat și avea reprize de plâns interminabile. Abia după mult timp ne-am dat seama că cel mic era obosit de la atâtea ieșiri de care noi țineam cu dinții, pentru că nu voiam să ne dezamăgim sau, mai rău, să ne pierdem anturajul.

Eram ba hăis, ba cea, copilul tracasat, noi speriați, prietenii și mai confuzi, căci ne transformasem într-o specie pseudosocială, mereu pe fugă să culcăm copilul, mereu îngrijorați ca de ce plânge și fără planuri pe a doua zi. Singurul gând care mă consola era unul cinic: lasă că fac și ei copii, le vine și lor rândul și, mai mult, al nostru o să fie mare, să vezi atunci cine se distrează pe seama cui?

Și, totuși, ce era de făcut?

Să ne izolăm de lume până când ne crește copilul și să punem în așteptare lumea celor care nu sunt și nu vor deveni niciodată părinți? Sau să nu ne mai punem atâtea întrebări și să fugim la primul concert unde să stăm în rândul întâi, cu toți prietenii noștri fără obligații?

Recunosc că nici acum nu am găsit răspunsul, la aproape doi ani distanță de la momentul nașterii copilului meu, și încă mi-e greu să mă adaptez la noua viață. Însă îmi e mai simplu să accept că nu mai suntem la fel, că am crescut odată cu copilul nostru și că ce făceam înainte nu mai e pentru noi, cei de acum.

Lucrurile s-au așezat firesc între timp, ne organizăm viața socială în funcție de copil și ne-am mai obișnuit cu gândul că vechea viață a rămas undeva prinsă intre ieșiri și concedii studențești. Spun deschis: există o prăpastie între noi, cei cu copii, și cei fără chef să se lege la cap cu un orăcăitor.

Ce am făcut în realitate a fost să ne alegem cu grijă ieșirile, concediile, să ne asumăm că noi, părinții, nu ne vom relaxa ca ceilalți, că va fi mai obositor decât dacă am sta acasă în mediul copilului, să ieșim cu prietenii fără copii pe rând, odată mama, odată tata, sau să lăsăm câteodată copilul la bunici și să mergem de mână pe stradă și să ne simțim ca “înainte”.

Lumile astea două sunt diferite și frustrante pentru ambele părți pentru că fiecare are așteptări diferite: actorii părinți se schimbă, vor nu vor, iar actorii nepărinți rămân la fel, deși noi ne așteptăm să crească odată cu noi.

Iar eu cred că singura posibilitate ca toți actorii să se reîntâlnească ca odinioară e ca toată lumea să facă copii!

Te întrebi mereu cum alte mame pot face față cu brio tuturor provocărilor? Citește ”Dacă eu am reușit poți și tu” și află exact care este rețeta succesului. Cartea este disponibilă AICI.

Și, pentru că tot a venit vorba de nepărinți, să ne amintim și de prietena noastră cea mai bună pe care n-am mai sunat-o de mult.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație