Copiii ar trebui să fie liberi să se joace așa cum vor!

Vivi Gherghe

Aveam patru-cinci ani când jinduiam la păpușa mare. Păpușa mare era, într-adevăr, o păpusă mare… cât mine de mare.

Avea ochii albaștri, părul negru, lung și ondulat și o rochie roșie, lungă. O vedeam numai când ajungeam prin sufragerie. Nu știu în alte case, dar în casa în care am crescut eu, sufrageria era un fel de altar. Nu intram acolo decât la zile mari și nu oricum. Adică nu puteam intra murdară, cu mâinile lipicioase sau cu picioarele nespălate. Mă rog, situația aceasta era numai vara (pentru că umblam numai desculță), căci numai atunci ai fi avut de ce să intri. Altfel, în timpul iernii, încăperea aceea devenea o cameră frigorifică în care se păstrau castroanele cu piftie de la Crăciun până la Sfântul Ion.

Să am grijă de ea!

Ei bine, aici își petrecea timpul și păpușa mare. Arăta la fel, fie vară, fie iarnă și era la fel de rece în orice anotimp. O atingeam timid, pe furiș, de fiecare dată când ajungeam pe lângă ea. N-aveam voie să mă joc cu ea. Era a mea și trebuia ”să am grijă de ea”. Grija aceasta nu era deloc grija pe care aș vrut eu să i-o ofer. În mintea mea, a avea grijă de o păpușă însemna s-o iau cu mine peste tot, să-i spăl părul, s-o culc, să-i fac de mâncare… Cum ai grijă, în mod normal, de o păpușă!

Jucăriile nu ne aparțin!

N-am înțeles la vremea aceea de ce nu aveam voie să am grijă de ea așa cum aș fi vrut. Practic, toată copilăria, eu mi-am neglijat jucăria preferată. Într-un final, păpușa mare, după ani și ani, a ajuns să fie dată unei verișoare mai mici pe motiv că eu am crescut și nu trebuie să mă mai joc cu păpușa. De parcă m-aș fi jucat vreodată! Dar era rândul altui copil să aibă grijă de ea, chiar dacă grija pe care i-a purtat-o verișoara mea a făcut-o pe biata păpușă să zacă într-un gard, despuiată, în colțul curții, cu părul plin de mizerii. Am fost tare tristă când am văzut-o, iar tristețea aceasta n-a dispărut decât abia acum, când sunt și eu mamă.

Acum am înțeles că jucăriile, oricât de scumpe și de frumoase ar fi, nu ne aparțin. Jucăriile, în momentul în care i-au fost date copilului, sunt ale lui. Ce dacă Steaua Morții de la LEGO e acum dezmembrată și nu mai aduce deloc cu ceea ce a fost, ea este în continuare Steaua Morții, cu deosebirea că se poate înșira peste tot prin casă.

Acum am înțeles că jucăriile nu ne aparțin. Jucăriile sunt ale lor și nu avem dreptul de a le impune noi regulile de joacă. Joaca este viața lor și ar trebui să-i lăsăm să se joace liniștiți.

Lecția păpușii mari

Tristețea pe care am trăit-o văzând păpușa în cel mai degradat stadiu al ei a dispărut în momentul în care, adult fiind, am realizat că cineva s-a bucurat, până la urmă, de ea. Nu m-am bucurat eu, dar faptul că există un copil care s-a bucurat de ”păpușa mare”, mă face să mă simt mai bine.

Ce am învățat, în schimb, de aici e că nu le putem dicta copiilor cum să se joace cu jucăriile lor. Ei decid asta. Ar trebui să fie liberi s-o facă așa cum vor și noi ar trebui să încetăm să le controlăm jocul, să nu ne comportăm cu ei ca și când ar fi propriile noastre jucării.

Alfie Kohn, cel mai bine vândut autor de parenting, se va afla pe 16 și 17 martie 2019 pentru a patra oară în România pentru a susține o nouă serie de conferințe, în București și Cluj. Conferința ”De la pedepse si recompense la cooperare și colaborare” este organizată de TOTUL DESPRE MAME cu sprijinul Transylvania College și Asociația pentru Comunicare Nonviolentă. Detalii AICI.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa