Planuri (nu foarte) eroice la început de an

Legătura dintre gladiatori și rezoluțiile de început de an/Totul despre mame

Uneori e nevoie de mult curaj să recunoști ca îți este fricăLa început de an nu vreau sa îmi mai propun nimic măreț sau eroic.

Da, vreau să renunț la luptă și să trăiesc simplu, „în afara ringului”.

Istoricii spun că în Pompei multe femei purtau bijuterii îmbibate în sânge de gladiator sau amestecau sudoarea acestora – considerată a fi un bun afrodiziac – în cosmeticele folosite.

Pentru că fi-miu e pasionat de istorie, socot că în ultimul an am învăţat mai multe despre bătălii, împăraţi, generali şi vieţile lor decât am învăţat în toată şcoala. Nu departe de acum două zile, când deschid laptopul să dau şi eu clickuri nesfârşite pe site-urile de fashion – că, deh, e 2 ianuarie şi trebuie să văd în ce e musai să defilez tot anul – când, ce îmi văd ochii? Un site despre gladiatori. Mmmm, bun şi ăsta, zic şi mă apuc să citesc. Şi iată cum am aflat că muşchiuloşii ăştia nu erau toţi sclavi, ca luptele erau, la origini, spectacole date în cinstea morţilor (un fel de jertfă umană, de sufletul decedatului) şi că au existat chiar şi femei gladiatori!

Ei, şi dacă avem femei în arenă, cu atât mai mult avem şi femei în tribune. Şi alea din tribune, deh, suflete sensibile, zice-se că îşi făceau creme de faţă cu sudoarea ăstora cu pătrațele şi armuri sau că îşi puneau în păr, ca porte-bonheur, agrafe îmbibate în sângele vitejilor.

Ei, dar ştiţi vorba românească: să nu vorbeşti de funie în casa spânzuratului! Sau de fapte de vitejie unui biet om epuizat şi sătul de luptă şi eroisme. Şi uite-aşa, din armură în armură, din sabie în sabie şi din fibula în fibulă, pune-te, mămico şi plângi la început de an! Şi varsă, Ruxandro, lacrimi amare, şi doreşte-ţi să dai foc la platoşe şi scuturi şi să îţi umpli şifonierul cu danteluri şi mătăsuri nepătate de sânge sau sudoare.

“Gata, nu mai vreau să fiu puternică!”

Treizeci de minute mai târziu, umflată de plâns şi cu zece pagini web pline cu gladiatori pe dinaintea ochilor, intră şi omul meu în casă, dă cu ochii de privelişte, se albeşte şi îngăimă: divorţăm?! Aaaa, păi atâta mi-a trebuit că am luat-o de la capăt. Cu chiu, cu vai şi cu un pahar de vin am reuşit să îmi regăsesc suflarea şi să spun: „Gata! Nu mai vreau să fiu puternică şi anul ăsta! Nu vreau să mai aud pe nimeni care să îmi spună: <<Vai, dar ce tare eşti, cum le duci tu pe toate, cât de bine te descurci, nu ştiu cum reuşeşti>> şi altele ca astea! Ştii ce, anul ăsta vreau să stau în tribune, vreau să admit că îmi e frică de fiecare dată să cobor în ring. Vreau să mă îmbrac în mătăsuri şi nu în zale. Vreau să fiu eu cea sedusă de curajoşi inconştienţi, fără să mai cobor în arena aia plină de sânge şi oase zdrobite. Vreau să râd şi să aplaud, vreau să mai am credinţa tâmpă că o agrafă (sau orice altceva) îţi poate purta noroc. Nu vreau să mai lupt pentru deliciul nimănui, fie el om sau zeu!”

Ultimii ani m-au obligat să lupt ca să uit că, de fapt, mă tem. Mă tem de diagnosticul pe care nu îl are copilul meu, îmi e frică de boala mamei mele, de boala mea, de sarcinile pierdute, de dorul cumplit de oamenii cărora nu le plac arenele, care odată îmi erau aproape şi pe care i-am pierdut, de când cu lupta asta bezmetică. Şi ştiţi care e partea cea mai grea? Să admiţi că după fiecare bătălie gladiatorul rămâne singur să îşi oblojească rănile, în timp ce adulatorii din tribune se îndreaptă fiecare spre casele lor şi uită de circul din arenă până data viitoare. Mult timp am crezut că dacă mă lupt bine, câţiva vor coborî alături de mine şi îmi vor ţine de urât.

Fără voia mea, am fost nevoită să fiu tare. Am fost nevoită să îmi iau puterea din tot felul de surse, nu tocmai bune pentru mine. Am fost păcălită că dacă lupt şi dacă înving, lucrurile vor sta mai bine. Uneori ceva se schimbă, alteori lucrurile rămân la fel, indiferent de ceea ce faci.

Anul acesta vreau să merg în pas lin

Anul ăsta nu vreau să mai lupt. Vreau să merg la pas lin. Nu vreau să mai aud „uralele” publicului: Bravo! Eşti ești eroul nostru! Vreau să îmi aud doar gândurile mele, cu sinceritate şi să admit că îmi e frică. Anul acesta vreau să stau cu mine, să las rănile sa se vindece, să ies din oraşul vitejilor si să o iau la pas pe străduţe şi dealuri, unde nimeni nu aşteaptă de la mine să răpun lei sau balauri. Iar dacă în drumul ăsta voi găsi şi un om care să mă facă să râd ori să mă placă şi fără armură, ei bine, atunci nu îmi va mai fi niciodată dor de gloria arenelor de luptă.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație