Poveste de Crăciun

Sau de ce voi spune în acest an “mulţumesc!”

 

“A fost odată ca niciodată…” Aşa încep toate poveştile, nu? A mea însă va începe altfel. Va începe cu “ar fi putut fi odată ca niciodată…” Ar fi putut fi o fată mică, veselă şi căsătorită de curând, care trăia într-o căsuţă mică, mică împreună cu bărbatul ei şi cei doi copii, care, trebuie să ştiţi, aveau părul de aur, se jucau cât era ziua de lungă în preajma casei de la marginea pădurii. Iar în unele zile îşi însoţeau tatăl în pădure, pentru că acesta era tăietor de lemne. La ei acasă era numai râs şi veselie, iar în serile reci de iarnă cântau, dansau şi coceau plăcinte aromate.

Ar fi putut fi, dar a fost altfel. A fost un necaz mare care a rupt firul poveştii şi, ca într-o vrajă rea făcută de o vrăjitoare invidioasă, l-a reînnodat într-o altă poveste, cu monştri înfricoșători, cu balauri care ucid feţi-frumoşi şi cu zmei care stau pe urmele tale până nu mai ai ce perie fermecată să arunci în spate.

Cu patru Crăciunuri în urmă fata noastră din poveste, mama celor doi copii minunați, nu a putut nici măcar să împodobească bradul. Umbla bezmetică prin magazine, uitându-se la jucării care pentru ea nu mai aveau niciun sens. Avea în schimb acasă o fetiţă mică ce se lupta să trăiască. “Bucuria Crăciunului” era pentru ea o poveste ironică. A fost cel mai trist Crăciun din viaţa ei, venit la sfârşitul unui an de coşmar.

Anii au trecut şi copiii cu părul de aur creşteau. Băiețelul devenise cel mai frumos şi mai înţelept băiat din sat, iar fetiţa firavă trăia pe lângă casă, speriată şi fragilă ca o pasăre colorată. Mama lor, fata căsătorită cu pădurarul cel bun, râdea acum mai puţin, cocea plăcinte la fel de aromate, însă nu mai dansa, căci pădurarul încetase de mult să mai cânte, aşa cum o făcea pe vremuri. Erau tot ei patru, dar mai trişti, mai obosiţi. Crăciunurile nu mai erau la fel de negre ca cel din urmă cu patru ani, dar o umbră plutea mereu printre cadouri, luminiţe colorate şi colinde.

Până într-o bună zi, în Ajun de Crăciun, într-o zi cu ninsoare blândă şi pufoasă, în care fata cea mică nu le putea da voie copiilor cu părul de aur să se joace afară în ger, pentru că tuşeau puţin. Aşa încât şi-a pus în gând să le pună un film care să îi mai ţină liniştiţi în pătucurile calde, măcar cât îşi beau ceaiul cu miere. Zis şi făcut. A găsit repede înregistrarea unui concert de Crăciun al unor copii mici de tot, de trei, patru şi cinci ani. “Perfect!”, și-a zis fata cea mică din căsuţa de la marginea pădurii. A apăsat “play” şi…  a început să plângă în hohote, pe la colţuri, nemaiputând suporta imaginea unor copii chiar mai mici decât fetiţa ei care puteau vorbi, cânta, sta liniştiţi pe scenă, urmând instrucţiunile unui dirijor simpatic şi, în general, făcând lucruri pe care fata ei probabil nu le va face niciodată.

Şi atunci s-a întâmplat o minune!

A apărut o zână blândă şi luminoasă care, după ce a stat puţin de vorbă cu fata cea mică din căsuţa de la marginea pădurii, i-a dat o cutiuţă, a bătut de trei ori din conduri şi puf! A dispărut. Din acel moment, mama celor doi copii cu părul de aur a ales să nu mai plângă niciodată când va mai vedea copii de vârsta fetiţei ei care “fac lucruri”. A ales ca în fiecare an, de Crăciun să spună “mulţumesc!” pentru tot ceea ce a primit în acel an. A ales să râdă şi să danseze din nou, să coacă plăcinte şi mai aromate şi să iasă iar la petrecerile din sat, tinând mândră de mânuţe un băieţel blond cu ochi de caramea şi o fetiţă firavă şi fragilă, dar care râde mult şi adoră să danseze.

Vă întrebaţi probabil ce era în cutiuţa magică pe care i-a dat-o zâna cea blândă? Ei bine, nu era nimic! I-a promis, însă, că în fiecare seară, după ce vor fi adormit toţi ai casei, va veni şi se va uita în cutiuţa de topaz. Iar pentru fiecare “mulţumesc” scris de fata cea mică pe un petic de hârtie şi pus acolo, ea îi va dărui a doua zi câte ceva, ca un strop de praf magic, care o va face iarăşi să râdă şi să danseze: un cuvânt nou pe care fetiţa ei l-a recunoscut, linguriţa pe care a reuşit să o folosească şi mai bine, o săritură mică de tot în sus, două trepte coborâte de una singură, o pisică recunoscută într-o carte cu poveşti, o aţă trecută cu bine printr-un inel sau o bluziţă pe care a reuşit să o îmbrace aproape singură, un soţ pădurar întors cu bine de la lucru sau un text lung, într-o limbă străină, scris fără nicio greşeală de băieţelul ei cu ochi de alună. Astfel de cadouri primea fata cea mică de la zâna cea bună. În fiecare seară cutiuţa albastră era din ce în ce mai plină cu mulţumiri, iar zilele deveneau şi ele din ce în ce mai vesele. Au început iar să cânte, să danseze, să coacă plăcinte aromate şi să împodobească bradul de Crăciun cu bucurie şi recunoştinţă.

Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi or mai trăi şi astăzi, dacă nu i-o fi luat zâna cea bună la ea, să se bucure împreună cu îngerii din ceruri.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație