Poveste de dragoste în bucătărie

Pasiune pentru gatit/Totul despre mame

Despre cum m-am îndrăgostit, m-am certat și m-am împăcat cu bucătăria

Bucătăria e locul meu preferat din casă. Aici îmi place să beau cafele cu prietenele, să-mi verific mailurile, chiar şi acum tastez tot la masa din bucătărie. Deşi variante ar mai fi.

E o relație domesticită. Aici îşi face şi Tudor temele, în timp ce eu îmi văd de-ale mele şi, la nevoie, mai dau câte un pont despre despărțirea cuvintelor în silabe. Aici luăm deciziile importante, de familie. Am o masă din lemn natur, pe care se văd urme de cuțit, împunsături de creioane, urme de culori. O masă care ne ştie pe fiecare, ai casei.

La început ne-am împrietenit

Pe vremuri, când mi-am dat eu seama, studentă fiind, că pentru a avea mâncare, trebuie s-o găteşti, relația cu această zonă a casei a fost una timidă. Cu rețetele dictate la telefon de Buni. Cu teamă, cu atenție sporită spre banii alocați mâncării. Aceiaşi bani puteau foarte bine să fi fost virați spre cărți, haine, țigări sau ieşiri în oraş. Am depăşit flirtul şi ne-am declarat iubire reciproc când m-am făcut mai mare şi după ce am început să iau un salariu. Pe atunci, îmi devenise clar că fără mâncare nu se poate supraviețui.

A urmat pasiunea

Vai, cum a fost când am descoperit că pot găti bine. Bine, bine de tot. Că puteam să-mi răsfăț prietenii cu câte un fel tradițional sau, dimpotrivă, exotic. Fiecare ingredient adăugat mă transpunea într-o alchimie greu de descris. Lingura fierbinte de lemn care aducea spre degustare un strop de sos cu arome indiene, dulceag şi iute. Ghimbirul complicat şi înțepător ca o dimineață de iarnă, piperul roz, fistichiu şi decadent, magia blatului pufos care transforma pe dată casa în acasă. Am schimbat aragazul cu unul mai bun fără să clipesc. Am investit în cuțite, crăticioare ceramice şi ustensile de decojit, tocat, feliat, tăiat, fiert, copt. Şi rar m-am simțit mai aprig înfuriată decât în (rarele) cazuri în care am dat câte o mâncare de pământ. Certe sunt două lucruri: găteam cu pasiune şi numai când aveam chef. Ca-ntr-o relație la început de drum, un amantlâc seducător între mine, cea sigură pe papilele-mi gustative – şi ea- arta culinară, permisivă, nebunatică, generoasă. Ne-am iubit cu patimă până când pe blat s-au instalat cele necesare diversificării copilului.

Totul s-a schimbat

Odată copilul trecut de la țâță la castronel, a început o relație mult mai temeinică şi mai cu capul pe umeri între mine şi bucătăria mea. Acum nu ne mai întâlneam de două ori pe săptămână, la ceas de seară, să ne facem de cap. Ne întâlneam zilnic, stăteam împreună sufocant de mult, fără să mai avem timp să ne facem complimente sau să ne surprindem reciproc. Rețete simple, de câteva ori pe zi. M-am plictisit de bucătărie, ea mi-a spus că am devenit mainstream. Se instalaseră rutina şi răceala, ce mai! Ştiam la ce să ne aşteptăm, iar piureul de morcovi cu dovlecei n-a făcut inima nimănui să bată mai repede. Cu toate astea, mai aveam momente de intimitate cu câte o cină gătită târziu, picantă şi rafinată – aşa, ca să ne amintim de ce ne-am îndrăgostit din capul locului.

Apoi a venit la masă copilul

Când a crescut destul ca să pun blenderul la loc în dulapul de sus şi ca să mănânce cam ce mâncam şi noi, s-a terminat de tot pasiunea. De-acum, din spirit de economie de timp, găteam pentru noi toți ce putea mânca şi tânărul. Ne-am luat adio pentru moment de la multe lucruri pe care un puştiulică de câțiva ani le consideră grețoase, dar pe care noi le adoram. Am mai strecurat pe ici, pe colo, mirodenii şi gusturi cu care s-a obişnuit şi ăsta mic. Însă n-am cum să mă ascund de mine însămi: pulpele de pui la cuptor, piureul de cartofi, supa de găină sau pandişpanul cu fructe au făcut-o pe bucătăria mea să se întrebe ce-a văzut la mine în primul rând. Mi-a zis clar că în ritmul ăsta ajungem la divorț. Că m-am transformat într-o gospodină şi că m-aş face de râs la Masterchef. “Bine că eşti tu deşteaptă!”, i-am replicat, strecurând în cuptor nişte chifteluțe cu carne şi legume. Zâmbeam în sinea mea pentru că strecurasem pe furiş o juma de linguriță de ienibahar şi ştiam că-n clipa în care cuptorul încins va elibera aroma în aer o să-i pot da peste nas: “Vezi că încă mai am ceva special?” Norocul meu că bucătăriile n-au cum să fugă cu alta mai tânără!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație