Poveste de viață: 6 copii la 28 de ani

Szidonia Csobi are 28 de ani și a devenit mamă pentru prima dată la 16 ani. A renunțat la școală când a rămas gravidă, iar după prima sarcină au venit a doua, a treia, a patra….a șasea. Înainte de ultima naștere, când ieșea din casă să-i ducă pe unii la școală, pe alții la grădiniță, avea doi copii în cărucior, doi pe lângă ea, unul în brațe și unul în burtă. Dorința cea mare a Szidoniei este sa-i fie micuții sănătoși, să aibă un acoperiș deasupra capului și să învețe. Să nu ajungă să doarmă ca ea pe bănci, să nu mănânce din gunoaie și să nu abandoneze școala.

Maria Edith, fata cea mare, are 11 ani și poartă numele mamei Szidoniei. Femeia a murit când Szidonia avea 9 ani, în urma unui infarct făcut la câteva săptămâni după ce a născut, prematur, un băiețel de 600 de grame. Copilul a supraviețuit, azi are 15 ani, însă mama s-a stins. Tatăl celor doi și-a luat lumea în cap și și-a abandonat copiii, așa că Szidonia a rămas în grija bunicii paterne, iar fratele ei, diagnosticat între timp cu autism, a ajuns în grija unchiului lor, care îl crește și acum, singur. 

Meniul zilnic: bătaie de la bunica

Copilăria Szidoniei a fost marcată de sărăcie și violență. ”De când a murit mama, m-am crescut singură practic. Tata nu se interesa de mine și bunica, mama adoptivă a tatălui, mai mult mă bătea. Mâncam mâncare prin vecini și de prin gunoaie. Bătaie mâncam sigur în fiecare zi, de la bunica”. În clasa a VIII-a, când a rămas gravidă, a început un alt calvar pentru ea. ”Eu nici nu știam ce înseamnă să fii gravidă. Soțul m-a lăsat singură, zicea că nu e al lui copilul. Am făcut teste ADN și am fost internată la un centru pentru femei în Târgu Mureș, până ne-am împăcat”.

Copii bursieri

Acum, cei doi îi au pe Maria (11 ani), Raluca (10 ani), Alex (8 ani), Victor (6 ani), Cristi (5 ani) și Ana (3 ani). Patru dintre ei sunt la școală, învață bine și iau burse, iar ceilalți doi sunt la grădiniță. Locuiesc cu toții într-o casă de lângă Sighișoara, din mila unui om care nu le ia chirie. Tatăl copiilor lucrează la o fabrică de airbaguri, unde câștigă 2.000 de lei/lună, și trăiesc din salariu, alocații și bursele copiilor. După ce duce copiii la grădiniță și școală, Szidonia lucrează pentru doi bătrâni și în felul acesta mai câștigă 600 de lei/ lună. La 12 ia copiii, vin acasă, mănâncă, apoi fac teme și ies la joacă. ”Mă mai pun la mintea lor și ma joc cu ei. Râdem, glumim, plângem împreună. Suntem cei mai buni prieteni”. Când vor mai crește puțin copiii, Szidonia se va angaja cu normă întreagă. 

”Nu știu ce se va alege de noi. Mergem și dormim sub pod”

Marea temere a femeii este că vor rămâne fără acoperiș deasupra capului. Proprietarul casei a scos-o la vânzare încă de anul trecut, iar dacă se ivește un cumpărător familia va trebui să plece. Dacă ar fi să o cumpere ei, le-ar trebui 15.000 de euro. O avere pentru ei. Case părintești nu au, primăria nu are locuințe, așa că, deocamdată, nu au nicio soluție. ”Nu știu ce o să se aleagă de noi, mergem și dormim sub pod, dar măcar suntem împreună. De la primărie m-au întrebat cine m-a pus să fac atâția copii dacă nu am casă și mi-au zis să îi dau la stat. Dar eu nu îi las să plece de lângă mine. Numai eu știu cum i-am crescut și i-am făcut mari. Ei sunt toată averea mea, tot aerul meu”.

A clacat de oboseală și a ajuns la perfuzii

Anul trecut, ca să crească veniturile familiei și să aibă bani pentru cadouri de sărbători, s-a angajat și Szidonia într-o fabrică, dar a clacat din cauza oboselii chiar înainte de Crăciun. S-a pus pe picioare cu ajutorul perfuziilor și s-a întors la copii. ”M-a luat Salvarea de trei ori de la muncă. Lucram în trei schimburi, eram contra schimb cu soțul. Pleca unul și venea altul acasă. Copiii stăteau o oră singuri acasă până ajungeam. Veneam din schimbul de noapte, îmbrăcam copiii și îi duceam la școală și la grădi, veneam acasă, spălam haine și făceam mâncare. Apoi mergeam după ei, nu-mi rămânea timp să dorm și noaptea mergeam la lucru iar”.

Mulți copii, niciun regret

Lumea din jur nu înțelege de ce a făcut atâția copii. Nu s-au protejat niciodată împotriva vreunei sarcini, iar de avort nici n-a vrut să audă. Acum trei ani și jumătate și-a legat totuși trompele uterine. ”Nu sunt pocăită și nu i-am făcut pentru alocații, așa cum m-au acuzat unii. Am fost criticată și chiar înjurată de multe ori de lumea asta rea. Sunt doar o femeie căreia îi plac mult copiii. Nu-mi pare rău că i-am făcut. Îmi pare rău că nu avem o casă a noastră, să dormim liniștiți noaptea, fără teama de a fi dați afară. Viața merge înainte și, poate, cu ajutoru lui Dumnezeu, o să avem. Dacă ai copii mulți, ești luată în râs. M-am obișnuit deja. Fiecare cu ale lui. Îi las să vorbească”.

”Eu nu știu cum arată un coafor pe dinăuntru”

Viața cu șase copii e plină de provocări și de sacrificii. ”Nu-mi aduc aminte când am dormit ultima dată opt ore, ca tot omul. Eu nu știu ce înseamnă să mai vezi și de tine, ca femeie. Nu-mi aduc aminte când am fost ultima oară la doctor, la un control. Tot ce fac și tot ce câștig se duce la copii. Dacă mă credeți, nu am timp câteodată să mă pieptăn. Eu nu știu cum arată un coafor pe dinăuntru. Câteodată îmi vine să urlu, dar mă uit la copii, mai plâng când nu mă văd ei, și-mi trece. Eu știu ce înseamnă să nu ai. Știu ce înseamnă să râdă copiii de tine la școală și multe altele. Dar așa cum pot, fac ca ei să nu fie ca mine și de aceea mă pun pe ultimul loc mereu. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că toți sunt sănătoși. Restul vin. Mai încet, dar vin, nu?”

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație