Eu o să vă povestesc despre omul TATA. Scriem atâta despre mame, despre ce trebuie și ce nu trebuie ele să facă, despre greșelile mamelor noastre, despre cum să fim noi mai bune, dar despre tați cine scrie? Nu erau și ei acolo, cu noi când creșteam?
Prima mea amintire cu el e dintr-o seară de iarnă cu pană de curent, când aveam vreo patru ani.
Pe vremea aceea, se întâmpla asta zilnic. Noi locuiam și cu bunicii în casă, iar seara ne prinsese (pe mine și pe fratele meu) în camera lor, în timp ce bunica făcea gogoși la bucătărie. Ca să nu ne speriem și să credem că nu e lumină nicăieri în casă, bunicul ne-a spus că s-a ars becul. Știam că avem becuri de schimb, așa că l-am rugat să-l schimbe. „Când vine tac-tu, că e mai înalt, eu nu ajung la bec!”, lucru care m-a făcut să trăiesc mult timp cu impresia că tata e un om foarte înalt, în ciuda celor 165 de centimetri ai săi.
Era un om de public.
Ei bine, tata era mereu plecat de acasă. Venea, de obicei, la masă. În rest, până spre după-amiază era la muncă și apoi avea treabă. Era asistent medical la spital și tot satul apela la serviciile lui: o injecție, o tensiune, o analiză, o spălătură în urechi etc. Iar el îi ajuta pe toți. I se zicea Doctoru’. El nu își dorise să fie nici doctor și nici asistent, dar picase admiterea la Teatru și Film în București și se reorientase spre un liceu din provincie. Acolo a cunoscut-o pe mama și cred că a fost dragoste la prima vedere. Altfel nu înțeleg de ce și-ar fi abandonat viața de orașel de provincie pentru un sat. El nu era făcut pentru viața la țară. Îi plăcea să cânte (era în Ansamblul Casei de Cultură), era și actor (tot la Casa de Cultură), scria poezii și le publica prin diversele publicații din județ. Era un om de public.
Poate și de aceea nu prea stătea pe acasă. Îi ajuta pe alții, iar aceștia erau publicul lui. Nu le lua bani, n-a venit niciodată cu bani acasă sau nu i-am văzut noi, copiii, dar știu că nici mama, pentru că îi reproșa asta. În schimb, aproape de fiecare dată când venea, începeau scandalurile. Noi eram trimiși în altă cameră și nu mai știam nimic. Cu timpul, am înțeles că lui tata îi plăcea alcoolul. Am auzit că toți oamenii care apelau la el îl răsplăteau lichid. Vorbea satul sau se vorbea în casă… Nu-mi amintesc de unde prinsesem ideea asta.
Începusem să-mi dau și eu seama când consuma alcool.
După miros. Nu era violent, dar apăreau certuri pe care mama le iniția pe motiv că el e din nou beat. De multe ori, eram și noi martori la ele. Îmi amintesc că, într-un Ajun, când eu îl așteptam pe Moș Crăciun, a început un scandal chiar în holul casei. Eu eram pe pervaz, așteptându-l pe Moș. Devenisem imună la scandaluri, sau poate mă născusem așa. Nu mă deranjau niciodată cu nimic. Nici nu mă mai speriau. Așteptam să treacă, exact cum așteptam să treacă și ploaia ca să mă pot juca din nou. În seara aia, m-au deranjat cu țipetele lor pentru că nu mai auzeam sania Moșului. Așa că am coborât de pe pervaz, am strigat la ei: „Gataaa!”, după care m-am dus între ei și am început să spun: „Împăcare, împăcare/ Fără nicio supărare/ Dacă ne mai supărăm/ Luăm valiza și plecăm.”
A fost și o perioadă în care tata nu a mai venit acasă.
Nouă ne-au spus că e plecat la bunica de la Roșiori cu treabă (adică la mama lui). A stat ceva timp, că ajunsese să mă întrebe și învățătoarea la școală unde e tata. Nu știu unde a fost, l-am găsit în dormitor într-o seară când ne-am dus la culcare. Apoi lucrurile au reintrat în normal. Mă rog, în normalul ăla al nostru cu tata mai mereu plecat de acasă și cu certuri. Dar pentru noi, copiii, asta însemna că e totul în regulă.
A mai fost și o perioadă în care bunicii ni l-au vorbit de rău.
Și mama o făcea, dar numai când era supărată. Dar și tata ni-i vorbea pe ei tot de rău. În concepția mea, toți aveau dreptate și în cazul ăsta nu alegeam nicio tabără.
Apoi a urmat perioada în care remarca „semeni cu tac-tu” era o acuză. Numai eu semănam cu el, fratele meu deloc.
Pe mine nu mă deranja câtuși de puțin ce făcea tata, dar pe fratele meu, mai mare cu patru ani, da. Când am ajuns și eu la gimnaziu și colegii au început să-mi spună cum și unde l-au văzut pe tata n-am mai putut să fiu indiferentă.
În fine, despre omul tata se pot spune multe lucruri nu tocmai plăcute, dar pe acestea aş prefera să nu mi le mai amintesc.
Pentru mine, tata a fost omul care nu mi-a refuzat niciodată nimic.
Nici măcar lucrurile imposibile.
Îmi amintesc că aveam vreo cinci-șase ani și mă credeam băiat. Mă jucam cu băieții, eram tunsă băiețește, nu mă îmbrăcam în fuste, deci eram băiat. Și am fost băiat ceva timp. Spun că am fost pentru că, la un moment dat, când eram la joacă, ne-am ascuns cu copiii după un pom să facem pipi. Atunci a fost momentul zero. Prietenii mei, băieții, au început să râdă de mine că nu aveam puță ca a lor. Mi-au pus imediat eticheta de fetiță și aia a fost. Am fugit în curte rușinată. Mama a aflat mai târziu că fata ei era cu pantalonii în vine pe maidan și băiețeii râdeau de ea, apoi a urmat cearta, dar pe mine nimic nu m-a atins. Eu eram ocupată să găsesc o soluție. Era musai să mă fac băiat, eu nu aveam cum să fiu fetiță pentru că nu îmi plăceau fustele. Am început s-o implor pe mama să mă facă băiat. Ea mă făcuse fată, și logic, tot ea putea să mă facă băiat. După ce am insistat așa câteva zile, iar ea îmi zicea s-o las în pace că are altă treabă și că, oricum, așa ceva nu se poate („Dar să mă faci fată ai putut!”) mama m-a expediat la tata.
Când a auzit tata ce rugăminte am, a început să râdă în colțul gurii și (citez din memorie):
– Deci tu vrei să te fac băiat?
– Daaaa!
– Păi să vedem… Te fac, dar nu pot acum, că nu am timp. Dar te fac miercuri, e bine?
Era perfect! Am așteptat ziua de miercuri mult și bine. Între timp, tata mă mai lua cu el la meciuri (era „medicul” echipei) și mă punea în tribune să stau cuminte și să mă uit atent la joc că de miercuri o să mă bage și pe mine în echipă.
„Gataaa! Vreau să fiu actriță! Tati, fă-mi actriță!”
Îmi mai amintesc că eram prin clasele primare și tata mergea în fiecare duminică la teatru, la Casa de Cultură. Juca într-o piesă, aveau dimineața repetițiile și pe la prânz spectacolul. Într-o duminică am început să plâng să mă ia cu el. M-a luat! În timpul repetițiilor, mă lăsa să stau pe scenă și eram fascinată, dar când începea spectacolul trebuia să dispar din cadru. Partea proastă era nu numai că nu aș fi stat în grija nimănui, dar nici nu m-aș fi clintit de pe scenă. Mai era puțin și se trăgea cortina, iar eu plângeam și îi rugam pe toți să mă lase acolo. Până la urmă, una dintre colegele lui de trupă mi-a spus că pe scenă, când e sala plină de lume, stau numai actorii și actrițele. „Gataaa! Vreau să fiu actriță! Tati, fă-mi actriță!”
Tata a tăcut, a înclinat din cap, după care i-a chemat pe toți într-un colț și le-a șoptit ceva. Apoi a venit la mine:
-Gata, te facem actriţă! Dar să ai grijă să îţi faci bine rolul că altfel nu mai pupi!
Normal că am zis DA, bineînţeles că aveam grijă, ce vorbă era asta?
Ei bine, primisem ditamai rolul. Urma să fiu cocoş. Drept urmare, m-a luat tata de mânuţă şi m-a dus într-unul din birourile Casei de Cultură. M-a urcat într-un cuier pom și mi-a prezentat rolul:
– O să te anunțăm noi când să începi, dar fii atentă: trebuie să cânți tare și frumos așa: „Cu-cu-ri-guuuu!”
Și mi-a arătat el cum. Mi-a spus să am grijă să nu greșesc pentru că ne facem de râs în fața publicului. M-a pus chiar să repet și aia a fost. A plecat pe scenă.
Eu am mai făcut câteva repetiții în șoaptă și apoi am primit semnalul. A intrat un nene pe ușă, a făcut un semn cu mâna și mi-a zis:
– Tare și răspicat să nu ne batem joc de piesă!
Și am cântat până mi s-a uscat gâtul. După nu știu cât timp m-am trezit cu tata și cu toți colegii lui că au intrat pe ușă aplaudându-mă. M-au luat toți în brațe și m-au felicitat, semn că fusesem de un real succes. A fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea. N-am mai ajuns niciodată la fel de sus pe culmile gloriei. La întoarcere, pe drum, tata mi-a zis să nu-i spun mamei că am fost cocoș în piesă pentru că s-ar putea să nu mă mai lase cu el la teatru niciodată. I-am promis tăcerea mea și chiar m-am ținut de cuvânt, așa îmi asigurasem şi eu rolul. Au urmat multe spectacole cu mine cocoș. A fost o perioadă excelentă. Asta până în ziua în care piesa a durat mai mult, rolul devenise obositor pentru mine și chiar atunci m-am trezit cu mama în birou urlând la mine:
– Dă-te jos de acolo, fir-ar tac-tu să fie!
Eu încercam să cânt și mai tare ca s-o acopăr pe ea să nu cumva să audă spectatorii ceva. I-am și zis:
– Taci, că îți bați joc de piesă!
Ei bine, piesa se terminase demult, iar tata se mutase pe scena cârciumii de vizavi unde înregistra succes după succes.
Acolo s-a încheiat cariera mea glorioasă în teatru.
Am multe astfel de povești cu tata. Mama îi tot reproșa că e iresponsabil, că nu îi pasă de copii. Vedeam că mama e cea care se ocupă de mâncare, de spălat, de haine, de controlul temelor, de note, de școală și credeam că doar în asta stă responsabilitatea.
Îmi amintesc cum am luat nota 8 într-o zi și mama m-a certat foarte tare, atât de tare încât am început să plâng pentru că sunt proastă. Când a venit tata acasă, seara, mama l-a tras deoparte și i-a spus despre nota mea, iar el n-a avut nicio reacție. Apoi a început cearta, iar eu am început să plâng iar. Mama încerca să-l convingă că și el trebuie să mă certe. Dar tata a venit la mine și mi-a zis că notele nu înseamnă nimic, că și Eminescu a avut note mici și a fost repetent. Încă îmi mai sună în cap fraza: „Nu contează ce note iei, important e ce ai în cap. Notele sunt de ochii lumii!”
Îmi mai amintesc și că, în clasa a șasea am participat la olimpiada de matematică și am ajuns la faza pe județ. Asta se desfășura la oraș, la vreo 25 de minute de mers cu trenul. Era o dimineață de sâmbătă cu soare, iar noi am plecat devreme de acasă, ca să avem timp să găsim școala. Am găsit-o repede, au început să mai vină și alții și s-a făcut aglomerație în fața școlii. Toți părinții iși puneau copiii să scoată cărțile și caietele și să învețe. Tata fuma și mă întreba ce vreau să facem până intru în sală. Nu știam… Aș fi scos și eu un caiet, doar ca să fiu în rândul lumii, dar nu aveam chef de învățat. A văzut că sunt indecisă, m-a luat de mână și am traversat strada. Am intrat într-un butic de unde tata cumpărat o sticlă mică de tărie, iar când să primească restul a mai cerut ceva. Un set de ping pong: trei mingiuțe și două palete.
– Ce faci cu astea? l-am întrebat.
– Ne jucăm.
– Păi eu nu știu să joc, i-am zis.
– Nici eu.
Și ne-am jucat. Și am râs mult. Și au râs mult și alții cu noi. Totul se întâmpla în fața școlii, iar lumea se făcuse roată să vadă cum un tată și o fiică „joacă” tenis de masă pe asfalt.
Am imaginea asta este încă limpede în minte. La fel de limpede am avut-o şi în seara de decembrie, în 2010, când tata mă privea fix în ochi şi îşi dădea ultima suflare. A murit la capătul unei suferinţe pe care n-a meritat-o, dar i-a făcut faţă cu umor: „Am fumat şi am băut cât am putut şi acum mor de cancer la prostată!” Altă dată, când veneau musafiri şi se strângeau mai multe maşini la poartă el se ridica şi pleca uşor spre stradă: „Mai ies pe la poartă să mă vadă lumea, că la câte maşini sunt, cred ăştia că am murit!”
De la el am învățat că lucrurile pot fi așa cum vrei, dacă știi cum să le privești.
Că trebuie să faci ce-ți place ca să fii fericit. Că trebuie să lupţi ca să poţi să faci ce-ţi place. Că trebuie să fii fericit!!! Că dacă ceea ce faci nu te face fericit, atunci să încerci măcar să-i faci pe alții fericiți. Am înțeles de ce îi ajuta pe toți, fără a le cere nimic în schimb.
M-a marcat înmormântarea lui, m-a speriat puhoiul de lume care a venit şi a umplut şi casa, şi curtea, şi strada. M-a marcat un nene bătrân care s-a aplecat peste coşciug, l-a luat în braţe şi a început să plângă în hohote. Când s-a mai liniştit ne-a spus că, datorită tatălui meu, fata lui mănâncă azi o pâine. Îi pusese tata o vorbă bună la angajare, acum vreo 30 de ani.
Cam aşa a fost OMUL tata. A avut succes la public, deşi pe scenă a tot avut scăpări.
De câte ori ajung la ţară, merg la mormântul lui cu o lumânare şi un pachet de ţigări. Aprind una şi o las să ardă pe un braţ al crucii şi una o fumez eu. Şi în timpul ăsta îi povestesc ce-am mai făcut eu, ce mai face Mario, nepoţelul lui, îi mai spun vreun banc tare şi asta se numeşte că am fumat o ţigară cu tata. Înainte să moară, când nu se mai ridica la pat și mă punea pe mine să-i aprind o tigară (a fumat până în ultima clipă), îmi repeta la primul fum: ”Mie să nu-mi aprinzi lumânări, mie să-mi aprinzi câte o țigară!”.
Inevitabil, îmi opresc privirea și pe crucea lui pe care nu sunt scrise decât numele, anii şi motto-ul ultimului volum (nepublicat) de versuri: „Sunt o corabie dusă de vânt spre ţărmuri nemărginite, în împărăţia veşnicului necuprins.”
Am și momente în care mi-l doresc atât de tare lângă mine, când tânjesc după o vorbă cu el, când îmi zbat mintea să îmi dau seama ce mi-ar fi răspuns el în anumite situații, când mă doare corpul că nu e și încerc să-l găsesc și să-l ajung la el prin tot ceea ce fac. De asta i-am dedicat lui cartea pe care am scris-o. Dintre toți oamenii de pe pământ, tata s-ar fi bucurat cel mai mult pentru cartea asta. Și știu că s-a bucurat, acolo la el… în împărăția veșnicului necuprins.
