M-am întrebat dacă n-am luat-o razna: de ce mă simt eu atât de tânără și nu mă las convinsă de numerele seci din cartea de identitate?
Am ieșit zilele astea la o terasă de vorbă cu fetele. Inevitabil, s-a ajuns și la problema vârstei. Am constat că am cei mai mulți ani în comparație cu prietenele de la masă. Și m-am simțit foarte tânără.
Așadar, m-am întrebat dacă n-am luat-o razna. De ce mă simt eu atât de tânără și de ce nu mă las convinsă de numerele seci din cartea de identitate? De ce am atât de mult chef de viață, de ce mă trezesc și mă bucur că voi simți aromă de cafea, de ce stau pe balcon și las stropii de ploaie să mă ude ciuciulete, de ce-mi plac blugii rupți, de ce îmi tai singură bretonul dacă am chef, de ce n-am atitudinea aia vag înțepată pe care mi se pare mie că ar trebui să o aibă… oamenii mari?
Să (nu) te iei (prea) în serios
Cânt te iei prea în serios îmbătrânești. Când ai senzația că totul depinde de rigoarea deciziilor tale, îmbătrânești iar. Și atunci când ți se pare că ești complet, că le-ai simțit pe toate, că le-ai aflat pe toate, că nu mai ai nimic de învățat de la nimeni. Și când crezi că gata, nu mai poți purta pantaloni scurți sau ojă verde. Sau când nu mai ai chef să le permiți celor din jurul tău să fie cum sunt ei și vrei să fie toți cum crezi tu că trebuie să fie. Când îți măsori tinerețea în ani, în fire de păr albe sau în junghiurile care prevestesc ploaia.
Când ești tânără în ani?
La doi ani, e mai tânără decât tine fetița de un an. La 30 și ceva, nu te poți compara cu o puștoaică de 14. Și tot așa. Tinerețea în cifre nu e un privilegiu, e o stare de fapt. Dacă ai nevoie să te simți tânără în ani, trebuie musai să-i eviți pe cei mai tineri decât tine în ani – și vor fi mereu. Să te angajezi la casa de bătrâni, eventual. Comparațiile nu țin. Deși sunt la îndemână. Nici cu tinerețea, nici cu bogăția. Cine e mai tânăr decât cine, cine e mai bogat decât cine, cine e mai sănătos decât cine? Când depinzi de comparații, premiza e falsă. Subiectivă și ineficientă. Cu cine ai curaj să te compari? Și de ce?
Cât de tânără ești de fapt?
Cât de tânără vrei tu, în comparație cu tine. La 38 de ani, câți am împlinit, mă simt mai tânără decât la 28. La 28, încă speram să reușesc să am un copil, să mă găsesc cu mine, să înțeleg mai multe despre mine. Nu mă cunoșteam prea bine și nici nu-mi plăcea foarte tare de mine. Acum știu că am reușit să bifez ce era de bifat pe lista mea. A mea personală, necomparată cu nicio altă listă a altcuiva. Tot eu decid ce mai adaug pe listă. Am aflat, între timp, că speranțele și dorințele altor oameni nu trebuie să devină speranțele și dorințele mele. Mă las inspirată, sfătuită, însă nu mă las condusă și nici nu (mai) permit să mi se pună vise în cârcă. Sunt tânără și liberă să-mi stabilesc propriile vise.
Te mai joci?
Eu mă joc. Mă joc din plin cu viața mea, cu mine, cu copilul meu, cu mintea mea, cu bucuriile mele. Mă feresc ca dracu’ de tămâie să mă opresc din jucat, să mă iau prea în serios, să uit să râd la o poantă bună sau la ploaie după o lună de caniculă. Să calculez în ani puterea mea de a fi tânără sau fericită. Sunt fericită că sunt vie, sănătoasă, am chef să mă fac cât de frumoasă pot, să port haine care mă fac veselă și bine-n pielea mea, să mă iubesc din tot sufletul. Să înghit în sec dacă fac o gafă pentru că am gura mare, să mă cert și să mă împac. Nu-s cu nimic mai înțeleaptă decât la 14 ani. Doar că acum mă iubesc și nu mai încerc să-mi pun singură piedici. Iar numerele, numerele astea pe care le lăsăm prea des să ne definească – ar trebui să stea cuminți acolo, imprimate de certificate de naștere de care avem nevoie ca să funcționăm la ghișee – și nicidecum imprimate în mintea sau în inimile noastre. Cum să-mi pară rău că am 38 de ani?! Dacă ar fi după mine, aș vrea să ajung la 138! Să fiu o băbuță simpatică, cu o ciurdă de stră-stră-nepoți după mine și să mă mă joc și-atunci de-a oamenii mari.
