Vacanţa de vară de odinioară, mai relaxată şi mai simpatică decât cea de azi?

Raluca Dumitrică
vacanta-de-vara-totul-despre-mame

Nicio vacanţă nu se compară cu alta, dar parcă tot îmi vine să spun că vacanţa de vară de pe vremea copilăriei mele era mai relaxantă decât cea a copiilor de azi!

De felul meu, sunt o nostalgică. Şi am nostalgii numeroase legate de anii ’80 şi ’90. Dar nu mă înţelegeţi greşit, nu am nostalgii legate de perioade triste din istorie, pe care am apucat să le trăiesc, ci de momente din trecut care au stârnit în mine emoţie şi candoare, de vremurile în care mă bucuram de copilărie, cu toate neajunsurile impuse de vremea de atunci. De aceea, am hotărât să le împărtăşesc şi fetelor mele cele mai plăcute episoade din această copilărie și, în mod special, cele legate de finalul de an școlar și de vacanţa de vară, stârnind o adevărată rumoare în momentul povestirii (”Cuuum, aşa era când erai tu micăăăă?”).

Ideea e că, pe vremea noastră, finalul şcolii avea un alt parfum decât azi, iar la intensitatea lui au contribuit nu doar timpurile de atunci, ci şi noi şi părinţii noştri. Iată ce mi se pare mie că era diferit atunci, lucruri despre care am stă de vorba pe îndelete cu copiii mei!

1.Coroniţa de premiant

Şi acum sunt coroniţe de premiant, dar nu în toate şcolile care au ciclu primar de învăţământ. Eu ţin minte tare bine cât de mult mă bucura această coroniţă şi ce tare mă făleam cu ea.  Chiar dacă puteam să iau autobuzul două staţii de la şcoală până acasă, alegeam după festivitate să merg aproape 2 kilometri pe jos cu coroniţa pe cap, nu neapărat din mândria de a fi văzută drept premiantă de trecători, ci pentru că mi se părea că mama îmi făcuse cea mai frumoasă coroniţă dintre toate cele care erau la ceremonia de premiere din şcoală. Şi pentru că îmi şi stătea foarte bine cu ea, na, că am spus-o! 🙂

2. Vacanţa era lungă tare, ba chiar şi mai relaxată

Cum luam vacanţă, ţup, mama mă urca pe mine şi pe fratele meu în acceleratul de Piatra-Neamţ şi duşi eram la ţară, la bunica, până în primele zile ale lui septembrie. Acolo lumea era a noastră. Nu aveam ce să vedem la televizor, radioul mergea numai pe postul naţional, care nu era captivant deloc pentru copii atunci, iar tot ce făceam era să ne jucăm cât era ziua de lungă pe afară. Singurele daţi în care mai apucăm şi noi să intrăm în lumea tehnologiei erau cele în care ne jucam tetris sau faimosul joc cu lupul din desenul ”Nu zaieţ, nu pagadi”, pe care îl comercializau în piaţa centrală din Piatra-Neamţ basarabenii ce veneau cu tot felul de minunăţii la purtător, în micul negoţ post-decembrist. A, şi când mergeam sâmbătă seara, la Căminul Cultural, să vedem filme sau vreun spectacol modern, pus pe roate de vreun circ ambulant, dotat cu recuzită care ne lua ochii.

Azi nu mai avem bunici la ţară, mai toţi copiii au tablete şi telefoane mobile, televizorul merge în unele case fără oprire, iar vacanţa nu mai are fix trei luni, ci mai puţin.

3. Temele erau puţine. Mult mai puţine!

Şi nu, nu spun asta pentru că mi se pare că azi sunt prea multe teme sau că aş fi încă sub impactul conferinţei lui Alfie Kohn, ci pentru că ţin clar minte cum doamna mea învăşătoare ne dădea ca temă pentru cele trei luni lungi de vacanţă 10 exerciţii la matematică şi de scris o compunere despre ce am făcut vara întreagă, pe unde am mers şi ce am văzut. Exerciţiile le făceam strategic în prima săptămână de după încheierea şcolii, ca să nu-mi ies din mână, aşa cum spunea mama, iar de compunere mă apucam în tren, la întoarcerea acasă, că deh, drumul era lung şi cât să dormi sau să stai cu ochii pe geam? Nu vă spun câte teme se dau azi pentru vacanţă, că sunt sigură că ştiţi şi voi prea bine, din păcate.

4. Joaca avea loc în găşti mari

Când se strângeau toţi copiii de pe stradă în curtea Căminului Cultural din sat şi ne apucam de joacă, se făcea o hărmălaie de se auzea până în capătul celălalt al satului. Gaşca era formată atât din copii de-ai locului, cât şi de verişorii lor sau de alţi vizitatori ai băştinaşilor. Frunza, elasticul, raţele şi vânătorii, lapte gros, şotronul, hoţii şi vardiştii, fotbal, leapşa, de-a v-aţi ascunselea erau doar câteva dintre cele mai apreciate jocuri pe care le puneam în mişcare acolo, spre amuzamentul general. Azi găştile sunt mult mai mici, iar jocurile de genul acela şi-au pierdut mult din popularitate.

5. Părinţii erau mai relaxaţi

Nu prea existau telefoane pe vremea copilăriei mele. Noi la bloc nu aveam, bunica nu avea nici ea. Ca să ia legătură cu noi, mama mergea ori la poştă şi îi trimitea bunicii o telegramă, ori suna de la serviciu ori de la o prietenă posesoare de telefon la un număr din sat, al vreunei rude mai înstărite. Dar asta se întâmpla numai când la mijloc era vreo urgenţă, pentru că toată lumea părea să fie foarte relaxată şi nu îşi făcea atâtea griji, cum e în ziua de azi. Pe de-o parte, era firesc să fie aşa, nimeni nu se prea gândea la rău şi nici pericole ca azi nu erau la fel de multe. Ca fapt divers, când trecea o maşină pe stradă centrală şi neasfaltată a satului, era bucuria de pe lume pentru noi şi chiuiam mai ceva ca pe stadion. Azi e un trafic în toată regula acolo şi n-ai nici tip să mai clipeşti la vederea vreunei maşini, atât de iuţi şi de multe sunt.

Voi ce spuneţi, erau mai faine vacanţele noastre?

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa