Amintiri cu gust de vară pe care copiii noştri nu le vor avea
În ultimii opt ani, mai precis de când am devenit mamă, m-am străduit din răsputeri să le dau copiilor mei şansa să aibă amintiri frumoase cu care să plece mai departe în viaţă. Însă, oricât de tare am lucrat la asta, nu cred că am reuşit întotdeauna. Cu ruşine în glas şi în tastatură, trebuie să vă mărturisesc că multe dintre amintirile frumoase pe care eu însămi, copil fiind, le-am adunat în timpul verii, le vor fi străine copiilor mei. Fie pentru că timpurile s-au schimbat şi odată cu ele şi jocurile copilăriei, fie pentru că eu m-am schimbat şi reacţionez… ca o mamă.
Ah, dar de-abia aştept să iau toate aceste amintiri la rând, să vi le povestesc şi să simt din nou gustul corcoduşelor necoapte de-acum un sfert de secol!
Olimpiadele din faţa blocului
Acum, că suntem cu un picior în Olimpiada de la Londra, mi-am amintit de toate concursurile de gimnastică pe care le organizam în faţa blocului. Cum mai alegeam noi juriul, cum ne alegeam “aparatele”, cum fetele mai talentate cântau tot ce ştiau ele mai bine pentru prestaţia noastră de la “sol”, cum ridicam şi noi mâinile în sus şi aruncam energic capul pe spate, aşa cum văzusem la televizor că făcea Daniela Silivaş, şi cum ne mai mândream la sfârşit cu buchetele din buruieni primite drept premiu. Şi, pentru că tot suntem la capitolul sport, Doamne, cât aş mai vrea să văd nişte fetiţe sărind elasticul!
Plimbările “cu treabă” până la alimentară
Primul meu drum singură la piaţă l-am făcut când aveam cinci ani. A fost tare lung drumul, mi-a luat aproximativ cincisprezece minute dus – întors. Dar ce mândră m-am întors! Ce mare mi s-a părut că am crescut deodată! Şi câte lucruri noi văzusem! Astăzi, în jurul blocului nostru sunt nu mai puţin de cinci chioşcuri. Toate aflate la distanţă de maxim două minute de casă. Dar cât de teamă mi-a fost până să îl las pe Petru să meargă să cumpere pâine! Abia când a împlinit opt ani mi-am făcut curaj. Curajul de a sta atârnată de balcon, scrutând orizontul şi pândind orice zgomot de maşină.
Bălăcitul în gârlă
În gârlă? În apa aia plină de brădiş şi puturoasă, unde, dacă nu eşti atent, poţi nimeri într-un vârtej? Ei, şi ce dacă la mal e un noroi fin de tot în care îţi poţi băga degetele picioarelor, cât să îl auzi cum face „plici”! Sau unde, dacă eşti atent, poţi vedea şerpii de apă? Nu, dragii mamii, la piscină, bazin sau la mare. Atât! Vreţi să moară mamiţa?
Grădinile
Avem un Muzeu Antipa minunat renovat, avem parcuri şi locuri de joacă amenajate după ultimele standarde europene, avem chiar şi locuri de joacă în interior, pline de bile şi jucării dezinfectate periodic. Dar nu avem grădini nesfârşite în spatele blocurilor, pline de albine zumzăitoare printre flori nearanjate în ronduri perfecte. Nu avem gândăcei coloraţi printre fire de iarbă înaltă şi moale care să nu se numească gazon. Nu avem copaci pe a căror scoarţa văruită în alb să urmărim furnici negre ce suie grăbite. Şi mai ales nu avem un bunic care să fluiere încetişor în timp ce trebăluieşte cu drag printre toate minunile astea.
Leapşa pe „glob”
Pe cuvântul meu de mamă că nu i-am văzut niciodată pe copiii mei jucând leapşa. Ce să le mai povestesc eu despre leapşa pe „glob” (în fapt o grămadă de fiare contorsionate, sub forma unui glob imens) sau leapşa pe bară, acel joc super alert şi în care trebuia să fiu mereu atentă să nu îmi alunece piciorul şi să nu îmi sparg capul de asfalt? Şi-apoi, care bară, care asfalt?Acum toate locurile de joacă sunt frumos amenajate cu lemn vopsit cu vopsea netoxică, pe suprafețe cauciucate, având grijă ca toţi copiii să se joace în condiţii de maximă securitate. Foarte maximă. Extrem de maximă. Prea maximă.
La furat de… fructe de sezon
Să ne înţelegem: nu îmi încurajez copiii să fure. La drept vorbind, ori de câte ori fiul meu se agaţă de creanga mai joasă a unui copac îi fac o morală demnă de un activist Greenpeace. Dar, în sufletul meu, aş vrea să îi pot povesti deschis cum ne suiam noi pe acoperişul casei unui vecin, încet, încet, să nu fim auziţi şi cum îi goleam tot corcoduşul, umplându-ne tricoul cu fructele încă necoapte. Da, aş vrea să îi pot spune că ne suiam pe garduri, pe acoperişuri, că rupeam crengi întregi din tot felul de pomi fructiferi şi, cel mai grav, că mâncam fructele nespălate! Iar la sfârşit beam şi apă după ele, na!
Drumul de opt ore spre mare
Pentru că nu aveam autostradă, pentru că plecam cu un Trabant care nu „prindea” mai mult de 70 de kilometri la oră, pentru că ne opream deseori cât să mai bea mama o gură de nes din termos şi noi să înfulecăm un sandviş cu brânză şi roşii pregătit cu noaptea în cap. Nu aveam chiar niciun motiv pentru care să ne grăbim, de vreme ce era o vacanţă lungă, de douăsprezece zile, pe care părinţii o numeau „concediu” şi pe care o aşteptam cu toţii un an întreg.
Arme albe
„Ţeava” pentru cornete de hârtie, cornetele cu ac în vârf, „invizoacele” făcute din bolduri îndoite, praştia, pocnitoarea construită „artizanal” din carbid şi un tub gol de spray… Trebuie să vă mai spun că nu mi-aş lăsa copiii nici moartă să pună mâna pe aşa ceva?
Numărători
Într-o farmacie,
Stă un porc şi scrie
A, B, C
Ieşi afară, porcule!
Păi, întâi de toate, nu e frumos să te adresezi cuiva cu „porcule”. Apoi, să se numere pentru ce? Leapşa nu mai joacă, De-a v-aţi ascunselea, nu, şi nici Castelul, raţele şi vânătorii, Uliul şi porumbeii, Hoţii şi vardiştii, Ţările…
Desenele animate de duminică şi Lumea copiilor
Nu suspind după perioada de dinainte de Revoluţie absolut deloc, dar măcar o dată aş vrea să îi văd şi pe piticii mei aşteptând un film de animaţie sau o emisiune pentru copii cu sufletul la gură, aşa cum aşteptam noi să auzim vocea Vioricăi Bucur. Să nu îi mai văd atât de plictisiţi şi apatici în faţa unui ecran pe care pot rula desene animate 24 de ore din 24!
Pliciul
Pe vremea copilăriei mele, lupta asta de zi de zi cu ţânţarii şi muştele se dădea cu ajutorul instrumentului numit „plici” şi era un bun prilej pentru mine şi vară-mea să facem glume pe seama bunicului nostru. Om extrem de blând şi de tăcut, imediat ce se termina programul la televizor (urmărit pe întuneric şi în timpul căruia mai căsăpea câţiva ţânţari aciuiaţi pe lângă lumina ecranului), tataia se transformă într-un Rambo al ţânţărimii, se cocoţa pe tot felul de mobile, gâfâind şi bodogănind, pliciuind pereţii în stânga şi-n dreapta şi lăsând dâre de sânge pe zugrăveala proaspătă, spre disperarea bunică-mii. Păi se compară toată distracţia asta cu un simplu apărățel anti-gâze băgat în priză?
Sunt multe astfel de amintiri care mi-au făcut copilăria frumoasă. Cred însă că ceea ce le-a îmbrăcat într-o aură idilică, de poveste, a fost liniştea, tihna şi sentimentul că toată lumea e a mea. Şi mai cred că, dacă voi reuşi să recreez această tihnă în jurul copiilor mei, atunci şi ei, la rândul lor, vor avea amintiri frumoase pe care să le scrie şi să le povestească atunci când vor fi mari.
Cum au fost verile copilăriei voastre? Ce vă amintiţi cu cel mai mult drag?
