În ce situații jenante m-a pus copilul meu. Se ştie că celor mici le place să dea din casă, cum se zice. Toată lumea mai face asta, însă, în cazul copiilor, sinceritatea cu care scot pe guriţă câte un „mami i-a spus lui tati că are burta grasă” împărtăşit candid doamnei educatoare devine motiv de râs şi obraji roşii pentru noi, mamele.
Fiica unei prietene obişnuia să răspundă la telefonul fix în locul părinţilor. Până să se prindă adulţii din casă, ea îi turna interlocutorului vrute şi nevrute, iar într-o zi chiar i-a spus persoanei de la celălalt capăt al firului că mama nu e prea bucuroasă de telefon, pentru că s-a strâmbat urât când i-a spus cine o caută… Când am aflat povestea asta eu eram abia ieşită din adolescenţă şi credeam că e vorba de un caz izolat, deci nu ştiam prea multe despre copii. Altă poveste auzită tot pe-atunci era despre copilul unor cunoştinţe care călătorea cu bunica în tren, iar bunica se lăuda partenerilor de drum că fiul ei e inginer la nu ştiu ce fabrică, iar copilul i-a tăiat-o scurt zicând că tatăl său e şofer. Şi a aşa a ţinut-o tot drumul, de câte ori biata bunică, care avea dreptate, încerca să se scuze sau să-i convingă pe vecinii de banchetă, deja suspicioşi, că nu toţi copiii spun adevărul.
Anii au trecut şi iată-mă mamă. După ce băieţelul meu a început să vorbească, aveam să constat că şi el are un talent ieşit din comun de a mă pune în situaţii jenante.
Situații jenante. Între doi şi trei ani
În magazin, la coadă, în gura mare: „Mami, bugii (r)upţi? De che?” făcând referire la blugii mei, sfâşiaţi în ambii genunchi. „Mami, podo (Petru) nu pace upţi”.
Tot în magazin, la coadă, cerând-se în braţe din căruţ: „Mami, nenea u(r)ât. Podo nu pace”, încruntându-se la bărbatul din spatele nostru, care a auzit, evident, conversaţia.
După ce a analizat conţinutul oliţei, într-o seară cu musafiri la masă: „Pipi şi caca sînt prietenii mei?”, apoi (cu voce subţiata): „Bună, pipi!” şi (cu voce îngroşată şi scremută): „Bună, caca!”
Apelativul „boule” era rostit cu emfază la puţin peste doi ani în orice ocazie favorabilă, oricui era în jur – e adevarat, era o formula magică de eliberare nervoasă a mamei, spre a identifica şi scoate din anonimat unii participanţi la trafic. Însă imediat a apărut şi cenzura, şi din fericire cuvântul a fost repede uitat.
Într-o seară ştergeam pe hol cu mopul, iar copilul a venit lângă mine şi m-a îndemnat: „Pune mai mult suflet, fato!” Ca să fie tabloul complet, era şi mama-soacră în vizită.
I-a replicat vecinului fost deţinut care tot încerca să intre în vorbă cu el, pe după gard:
„Eu nu vorbesc cu tine, mami spune că eşti un om rău.”
„Nu sînt rău…”
Recunosc, mi-a fost milă de vecin.
Mamele de băieţi învaţă să facă tot felul de chestii şi adoptă practici la care nu s-ar fi gândit niciodată. Ca de exemplu să-ţi ajuţi băieţelul să facă pipi undeva la marginea unei pieţe, iar el să strige în gura mare, smulgând zâmbete trecătorilor: „Uite mami, ud iarba ca ploaia, să crească mare!”
Situații jenante. Între 3 şi 4 ani
La supermarket cu copilul, bine amplasat în coşul pe roţi. Deodată, în gura mare, el imi atrage atenţia:
„Mami, la tine în coş de ce nu e ordine ca la doamna aceea?”
Am tras cu ochiul către doamna aceea, care bineînţeles că a auzit remarca, şi am observat cumpărăturile aranjate în ordinea culegerii lor de pe rafturi.
Copilul a continuat:
„La tine de ce sînt toate claie peste claie?”
Referindu-se la nişte ghete de piele pentru zăpadă pe care le încălţase tatăl lui: „Tati, de ce porţi pantofii ăştia de tătăiţă?”, cu martori, evident.
„Domnul acela e murdar pe mâini?” întrebând despre un paznic de culoare, cu palmele albe, din faţa unui restaurant. (Şi apropo de asta, când fetiţa de doi ani şi un pic a unei prietene a mers cu trenul în acelaşi compartiment cu un bărbat de culoare, nu l-a scăpat pe bietul om din ochi în prima jumătate de oră, după care şi-a făcut curaj şi l-a întrebat cu voce tare, să fie sigură că o aude: „Auzi, tu eşti negu?”)
Farmecul vârstei. Doar cine nu e părinte nu îşi dă seama de dimensiunea penibilului la care te poate supune un copil. Secretul decongestionării situaţiei, pe lângă scuzele de rigoare, este să ai un simţ al umorului sănătos. Şi un carneţel la îndemână, să notezi repede perlele odraslei.
Luaţi-vă inima în dinţi şi povestiţi-ne în ce situații jenante v-au pus copiii voştri!
