Vivi Gherghe: Am fost obligată să învăț să iert când a murit Matei, primul meu copil

Ina Irimia
Foto: www.sneakerindustry.ro – Sneakers for Everyone

Până să ajungă la mine cartea ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”, de Vivi Gherghe, cu ilustrații de Tuan Nini, îmi dădusem deja cu părerea în gând despre ce-o fi. M-am înșelat, și mă bucur mult. Era mult mai mult decât ce crezusem eu. Adevăr grăiesc vouă, mai greu vor intra în împărăția cărților acei cititori păcătoși care se iau după subtitluri, decât Rusia în NATO. Luați de citiți cartea înainte să vă erijați în ghiceli.

Cartea Eu n-am furis – Dialoguri Marioneze, de Vivi Gherghe, cu ilustrații de Tuan Nini, e o carte scrisa cu mult umor, replici foarte bine construite, personaje memorabile, de la autoarea serialului „Mama lui Victor”.  Este o carte a regasirii copilariei autoarei prin ochii propriului copil. O experienta dulce-amara, povestita cu mult haz in care Vivi este, în acest volum, pe lângă mama lui Mario si ”nacota” bunicilor. Aceasta este disponibilă AICI.

Printre filele cărții mi-am redescoperit și o parte din copilăria mea. Nu, nu-i un clișeu de genul „Oh, aceste amintiri din copilărie universale!”. Vedeți voi, acum ceva ani de zile am aflat, la o lansare de carte, că eu și Vivi am copilărit (fără să ne știm) pe aceeași stradă, în același sat, în aceiași ani. Poate nu-i așa o mare chestie dacă ți-ai petrecut primii ani de viață în București sau Timișoara, să zicem, dar când copilăria ta își are amprenta geografică într-un căpăcel de sat de pe malul Oltului, despre care n-a auzit nimeni, oricât ai povesti despre el, o consăteancă apărută din senin e ceva nemaipomenit!

De când mă știu strâng și adun mici fărâme de amintiri, ale mele sau ale altora, despre satul acela. De când mă știu, întreb plină de speranță orice interlocutor cu perfectul simplu la purtător în vorbirea uzuală, de unde anume din Oltenia e. ”Eu N-am Furiș. Dialoguri Marioneze e delicioasă pentru mine, ca o nesperată felie de tort. Stereotipii de limbaj, accent, regionalisme, imagini, sunete, toate mi s-au răsfirat din filele cărții în cotloane crezute ferecate ale memoriei mele. Ca să zic așa, eu mai aveam ceva cioburi cețoase și prăfuite de amintiri. Așa erau de pitite și vechi, că începusem și eu să mă îndoiesc de ele. M-am trezit cu ele șmotruite și bine lustruite și readuse la lumină de autoare, ca niște bibelouri în prag de Paști.

De asemenea, eu n-am mai râs singură cu o carte de ani de zile. Am pufnit, am căzut pe gânduri, am surâs în sinea mea, dar să mă hăhăi singură în cadă cu o carte în mână, asta e ceva inedit. Știam că-i hazoasă Vivi, și m-am bucurat să regăsesc șfichiul limbii oltenești în cartea sa.

Ia să vedem dacă ne cruță totuși de el, când ne va răspunde la cele câteva întrebări pe care mă bucur să i le pot adresa:

Ina Irimia: Cartea ta, ”Eu N-am Furiș. Dialoguri Marioneze” poartă cititorul pe două planuri temporale: copilăria ta și a lui Mario. Ai fi vrut vreodată să poți face schimb cu ceva din copilăria fiului tău? Dar invers – ți-ai fi dorit să aibă parte Mario de ceva din copilăria ta?

Vivi Gherghe: Schimb ar însemna ca el să fie în locul meu, în copilăria mea. Deși mi-aș dori să se bucure de partea asta idilică a vieții la sat, nu aș vrea să trăiască prea mult din copilăria mea. Gustă din viața la țară în fiecare vacanță sau weekend în care mergem acolo, dar nu l-aș ”trimite” în copilăria mea, în locul meu, în luptele mele. Am încercat să-i ofer tot ce mi-a plăcut mie din copilărie: mersul cu ”bolindeții” de Crăciun (este un colind din zona noastră numit ”Colindeț”, dar în dialectul oltenesc a ajuns ”bolindeț”, iar ceea ce oferă gazda sunt ”bolindeți”), tăiatul porcului, culesul viei, culesul porumbului, urcatul în cireș, munca în grădină la plantat de legume plus relația cu puii, rațele, gâștele, iepurii, câinii, pisicile și tot ce se mai poate găsi acolo. De astea a avut parte. Mi-aș mai dori să aibă parte și de libertatea de a sta afară, în curte, cât mai mult, dar prețul evadării de pe tărâmul oltenesc este statul la bloc, în București.

Eu, da. Eu mi-aș dori, în schimb, să fiu în locul lui. Mi-aș fi dorit o copilărie ca a lui: cu acces la informație, cu adulți mai deschiși către copii: să îi vadă, să îi asculte, să le fie alături. Pe de altă parte, suntem rezultatul a ceea ce am trăit și eu n-aș fi fost ceea ce sunt azi dacă nu m-aș fi clădit pe această ”fundație”, iar acum n-am fi avut despre ce vorbi 🙂 .

Ina Irimia: Și tu și Mario ați copilărit în aceleași locuri, iar acum sunteți autorii acestei cărți. Cât din amprenta locului te-a influențat când ai scris cartea? Dar pe Mario – cât din repeziciunea oltenească crezi că i se regăsește în fire?

Vivi Gherghe: Mai mult sau mai puțin. Eu, la vârsta lui, părăsisem satul doar pentru concediile petrecute la Amara cu părinții sau să merg, o săptămână pe vară, la bunicii paterni din Roșiorii de Vede. Nu aveam idee despre ceea ce mă înconjoară. De aici și pasiunea de a explora pe verticală: în cer și în pământ. Eu am petrecut foarte mult timp acolo, cu bunicii materni, pentru că părinții lucrau și ei erau acasă după ora 16-17, când ziua era pe final. Amprenta locului e uriașă pentru mine: sunt ca un gândac călcat de o șenilă. Nu numai că m-a influențat, dar mi-a definit totul. Mario e și el oltean. Mai nou, a început să și folosească perfectul simplu și ne amuzăm amândoi pe tema asta. Îi pică foarte bine, i se potrivește. În plus, are aceleași gusturi muzicale ca tata, Dumnezeu să-l ierte. Lui Mario îi plac cântecele de petrecere, muzica lăutărească. În topul melodiilor preferate sunt ”O damigeană și-un pahar” și ”Uite-așa aș vrea să mor”. Exact ca tata, deși nu s-au cunoscut prea bine, Mario avea nouă luni când a murit el.

Ina Irimia: Chiar și de dinainte de publicare, mulți dintre noi știam că Mario e gureș și haios foc, datorită povestirilor tale. Mereu am admirat această calitate maternă – când cei mici se simt în largul său alături de tine și se exprimă cu sinceritate și aplomb. Cum ne-o putem cultiva, dacă poate nu o avem cu toții înnăscută?

Vivi Gherghe: La mine? La mine ai admirat-o? Eu o am? 🙂 Mulțumesc! Am nevoie de puțin timp de gândire aici… Nu cred că există o rețetă de aplicat în trei, zece sau 100 de pași. Cred că cel mai mult contează timpul. Timpul pe care trebuie să-l investim în copiii noștri. Atunci când vrem și aia, și aia, trebuie să facem și așa, și pe dincolo și ne ia graba asta a vieții de zi cu zi, nu mai putem fi atenți la copii.

Cred că avem nevoie doar de timp, să ne oprim, pur și simplu, și să-i ascultăm. Și, cel mai important e să nu le zicem să tacă. Aici o să revin la ideea de mai sus – că m-am clădit pe o ”fundație” și am avut o copilărie în care mi s-a spus de foarte multe ori să tac sau să plec: ”Fugi la copii, nu mai sta aci, în gura noastră!”/ ”Taci, mă, termină cu prostiile!”. De foarte puține ori i-am cerut lui Mario să tacă și asta pentru că avea perioade în care vorbea non-stop, iar când nu vorbea, cânta. L-am și întrebat de ce vorbește singur și mi-a zis că atunci când nu vorbește cu mine, vorbește cu el, dar niciodată nu vorbește singur. Erau interesante și discuțiile lui cu el, am înțeles multe lucruri din ele.

Cred, deci, că această ”calitate”, cum îi spui tu,  ne e la îndemână și stă în ”timp”, iar timpul… știi cum e: ni-l facem. Trebuie să ne facem timp (și) pentru copii.

Ina Irimia: Crezi că Vivi cea mică și Mario s-ar fi înțeles? V-ați fi jucat împreună și mici fiind?

Vivi Gherghe: Las-o pe Vivi, că ea s-ar fi jucat cu oricine, dar tu crezi că Mario s-ar fi jucat cu ea? 🙂 Câteodată cred că ne-am fi înțeles bine. Alteori, nu mai sunt așa sigură. Nici nu mai vreau să fac acest exercițiu de imaginație, l-am făcut destul în primii ani de viață ai lui Mario, dar mi l-a demontat el atunci când mi-a dat de înțeles că e inutil: ”Tu nu vezi că din copil poți să te faci adult, dar din adult nu mai poți să te mai faci copil?”. Așa că…

Ina Irimia: Cum ți-a venit ideea cărții?

Vivi Gherghe: Ideea cărții a venit din foarte multe părți, de la oameni care m-au încurajat s-o scriu, și abia la final și de la mine. N-am avut încredere în mine sau în ea sau n-am avut încredere în mine că o pot face. Apoi, de la ideea cărții, a început drumul anevoios al formei. Aveam foarte multe dialoguri transcrise, dar simțeam că trebuie cumva sudate, puse pe ceva. Ideea asta a ”așezământului„ pe povestea copilăriei mele a apărut într-o seară, când Mario m-a rugat să-i povestesc de când ”sunt” mică: ”Vreau să-mi povestești de când ești mică!”. Îl corectam mereu: ”de când eram mică” până când am decis să fiu mică, să mă întorc acolo, la mine cea mică și să retrăiesc. Și așa a apărut acest mixaj.

Ina Irimia: Ce pregătești pentru viitor? Lucrezi la a doua carte?

Vivi Gherghe: Nu lucrez încă, dar mă gândesc la ea. Am câteva idei, tot de la Mario pornite. Mai mult ca mine, își dorește el a doua carte. E foarte trist că Zonel, motanul nostru, nu apare în această carte. Nici nu exista Zonel în viața noastră când eu am scris cartea. A înțeles, dar asta nu înseamnă că nu mai putem scrie o a doua carte în care să apară și el. E drept, viața noastră s-a schimbat radical de când a apărut acest motănel, iar relația lor este absolut fabuloasă.

Ina Irimia: Ce le-ai transmite celor dornici, dar încă intimidați de gândul de a scrie o carte? Cum ți-ai găsit imboldul?

Vivi Gherghe: Tot scriind și tot fiind citită. Tot punând pe Facebook dialoguri cu Mario și tot primind sfaturi să scriu și o carte. Iar încurajările astea au tot venit câțiva ani până când a început să se concretizeze totul. Mi-a fost destul de greu pentru că e un teren necunoscut, un drum nou pe care nu-l cunosc și multă muncă – nu numai din partea mea, ci din partea tuturor. Există mulți oameni cărora nu știu dacă aș putea să le mulțumesc vreodată pentru tot ce au făcut în acest proiect. Aș vrea neapărat să o amintesc aici pe Nini, Tuan Nini, care a făcut ilustrațiile din carte. E uimitor cum a reușit să redea emoțiile fiecărui moment prin desene.

Ina Irimia: Prin toate rândurile cărții tale răzbate iertarea, Vivi. E o calitate pe care eu încă nu mi-am însușit-o cu adevărat. Cum ai învățat să ierți?

Vivi Gherghe: Greu… Când n-am mai putut să trăiesc altfel, când s-au adunat foarte multe lucruri pe care nu le-am putut duce decât așa – iertând. Am plătit un preț uriaș ca să învăț iertarea. Am fost obligată să învăț să iert când a murit Matei, primul meu copil. Atunci m-aș fi războit cu toată lumea, cu cerul, cu pământul, cu Dumnezeu, cu viața, cu soarta, cu mine, chiar și cu Matei. Era nedrept! Dar nu mai puteam face nimic pentru a face dreptate. Orice aș fi făcut, copilul meu tot într-un coșciug mic, îngropat în pământ, ar fi rămas. Lecția iertării a fost cadoul pe care mi l-a dat Matei în scurta lui viață aici, alături de noi, dar târziu am înțeles asta. Dureros, dar a fost un cadou care nu numai că mi-a salvat viața atunci, dar m-a făcut și fericită în anii care au urmat.

Iertarea e eliberatoare, este combustibilul de care eu am avut nevoie pentru a merge mai departe, în primul rând, pentru a mă bucura de ceea ce am și, nu în ultimul rând, pentru a învăța să fiu fericită. Nici asta nu știam… Partea dureroasă e că iertarea nu te scutește de suferință, așa că acum trăiesc această fericire clădită pe cea mai mare pierdere din viața mea. Trăiesc acea fericire care, de multe ori, îmi aduce lacrimi amare pe obraji. Nu voi înceta niciodată să mă întreb cum ar fi fost dacă și Matei ar fi fost alături de noi…

Nu știu ce ți-aș putea spune pentru a te ajuta să înveți să ierți. Învățăm să iertăm abia atunci când acceptăm că lucrurile nu se pot schimba. La fel e și cu copilăria. Nu mai putem schimba ce am trăit, trebuie doar să acceptăm lucrurile și să învățăm lecțiile importante de acolo. Și apoi vom ierta…

Cartea ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”, de Vivi Gherghe, cu ilustrații de Tuan Nini poate fi comandată de AICI.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa