Violența asupra femeilor: „Prima bătaie am luat-o când eram gravidă”

violenta asupra femeilor
Ileana a fugit de acasă speriată de agresiunile soțului. Ajutată mai întâi de oameni inimoși de la Protecția Copilului și ONG-uri, este acum pe propriile picioare

Violența asupra femeilor. O veți cunoaște astăzi pe Ileana, care după 7 ani de umilință, și-a luat inima în dinți și a fugit la un adăpost pentru femei agresate. De atunci, viața ei s-a schimbat. Ea poate fi un exemplu pentru tine, cea care acum ai un ochi vânăt și nu știi cum să te aperi diseară de o nouă lovitură.

Una din 3 femei la nivel mondial este victimă a violenței domestice. Este un procent uriaș și, oricâte legi s-ar da, oricâte fundații s-ar lupta pentru drepturile acestor femei, până nu-și găsesc ele curajul de a denunța și părăsi agresorul, totul este în zadar.

Violența asupra femeilor nu are nicio scuză, nicio justificare, nu poate fi iertată. Fiecare femeie agresată fizic, emoțional, verbal ori sexual ar trebui să găsească puterea de a se rupe de agresor, de a înțelege că are dreptul la o viață normală, o viață plină de iubire și respect, așa cum merită orice ființă umană. Stasticile arată că, în pandemie, numărul abuzurilor asupra femeilor a crescut alarmant.

Violența asupra femeilor: Ileana retrăia cu aceeași intensitate povestea ei de câte ori o spunea

Pe Ileana am cunoscut-o în 2012, când am cutreierat împreună cu Andreea Marin țara în Caravana „Prețuiește Viața”. Mergeam alături de ele în marile orașe din România pentru a le convinge pe femei că pot trăi „frumos și demn”, cum îi place Andreei să spună. În fiecare oraș, Ileana punea timidă mâna pe microfon și începea să-și spună povestea sa. O poveste care poate fi ușor confundată cu a multor femei din România. Poate chiar prea multe.

O vedeam cum ochii i se umpleau de lacrimi, mâinile îi tremurau, dar povestea înainte cu credință: „Dacă o singură femeie mă aude și va face exact ca mine, înseamnă că n-am vorbit degeaba.” Mergea cu noi în Caravană alături de fiica sa. Nu avea cui să o lase și nu voia să se despartă de ea. Bianca era motivul pentru care Ileana a descoperit să se poate lupta cu monștri.

Ileana-Cosânzeana a învins cel mai de temut zmeu: Zmeul violenței domestice.
Povestea ei începe frumos, ca orice poveste. V-o redăm mai jos, așa cum ne-a spus-o Ileana.

Primul soț, de la înger la demon

„Pe primul soț l-am cunoscut la locul de muncă. Era cu zece ani mai mare decât mine și am considerat că era un bărbat așa cum aveam eu nevoie la momentul respectiv: protector, matur, un om care să îmi ofere stabilitate și cu care să-mi întemeiez o familie, așa cum eu nu am avut vreodată (fiind orfană de mamă). Aveam doar 21 de ani când m-am căsătorit cu el. Un copil.

Dar el a intuit asta și se străduia să mă convingă că posedă toate calitățile pe care eu le căutam la un bărbat. După ce m-a făcut să mă îndrăgostesc de el, a început să își piardă interesul de a îmi mai intra în voie și, treptat, a început să devină agresiv verbal, așa cum o făcea cu toți cei din jurul lui. Atunci i-am cunoscut adevărata față. Una care mă făcea să mă simt ultimul om în fiecare zi”.

violenta asupra femeilor
Ileana, pe vremea când doar visa la o viață mai bună pentru fetița ei.

De la violența verbală la cea fizică nu este decât un pas. Unul mic

După multe agresiuni verbale, amenințări și intimidări, Ileana a continuat să îi fie alături soțului ei și a rămas însărcinată. Spera, ca orice femeie, ca lucrurile să se schimbe în bine odată cu venirea pe lume a unui copil, că soțul ei va deveni un om bun. Dar nu a fost așa, dimpotrivă. Lucrurile au degenerat rapid.

„Prima dată m-a lovit chiar când eu eram deja însărcinată cu fiica noastră. Lumea mea s-a prăbușit atunci. Ce fel de om este acela care lovește o femeie însărcinată? Odată acceptată prima palmă, au venit și celelalte. Dar nu a fost o simplă palmă.

Întâi a aruncat cu un telefon spre capul meu, apoi m-a lovit cât a putut de tare cu palma peste ureche. A dat atât de tare încât a trebuit să merg la spital să mă operez. Nu s-a putut face mare lucru. În timp, auzul s-a diminuat aproape de tot. Se enerva pe mine din motive banale și imediat loviturile îmi cuprindeau tot corpul.

Motivele pentru ieșirile lui erau atât de diferite, încât nu pot sa descriu foarte bine ce îl enerva. Câteodată, își ieșea din minți pentru că râdeam într-un moment în care el considera că nu e cazul, altădată puteam fi supărată, dar el își dorea să zâmbesc și mă lovea că nu făceam totul la comanda lui. Violențele apăreau atunci când plângea copilul, când îi curgea nasul sau când trebuia să-i fac baie.

Soțul meu mă lovea de câte ori credea că merit asta și nu puteam face nimic ca să-i intru în voie și să evit bătăile. Ani de zile am tărit așa, printre pumni și palme, amenințări și înjurături, printre lacrimi și credința că într-o zi va fi bine și pentru mine. Dar era din ce în ce mai rău.

Violența asupra femeilor: Picătura care a umplut paharul

Cel mai violent episod a avut loc în casa unor prieteni la care ne aflam în vizită, pe motiv că fata n-a vrut să-i dea un pupic atunci când el i-a cerut asta. A dat vina pe mine că eu am învățat copilul să nu-l iubească, a început să mă înjure de față cu amicii noștri. Lucrurile au degenerat rapid, soțul meu a pus mâna pe un cuțit și a început să mă alerge prin casă să mă taie.

Atunci, gazda s-a ascuns cu mine și cu fata într-un dormitor pentru a ne proteja și am stat acolo până când el s-a mai calmat cât de cât.

Când stăteam ascunsă cu fata și tremuram să nu ne taie pe amândouă, mi-am dat seama că mai rău de atât nu pot ajunge. Asta a fost picătura care mi-a umplut paharul. Voiam o viață pentru copilul meu. O viață normală, cu păsuși, cu armonie, cu zâmbete. Ce trăiam eu nu era viață. Era coșmar.

Nu puține au fost nopțile în care am fugit de acasă cu copilul în brațe. Nu de puține ori a trebuit să dormim pe stradă, pe bănci, în scări de bloc, în zăpadă, ca să ne salvăm viața. Toate astea trebuiau să înceteze. De dragul copilului meu.

Sfătuită de acești prieteni, am început să caut informații și o cale de ieșire din această căsnicie bolnavă, neavând o familie pe care să mă bazez. În final, am ajuns la Protecția Copilului Ilfov, unde am fost preluată de un domn care a înțeles toată situația și a ales pentru noi calea ușoară, sărind peste toți pașii pe care trebuia să îi urmeze pentru a întocmi un dosar, sărind peste ancheta socială care ar fi adus după ea și mai multă violență și ne-a pus în legătură cu doamna director al unui centru de combatere a violenței domestice.

Am fugit noaptea de acasă, cu câteva haine într-o geantă, fără să mă mai uit înapoi

Am făcut „planul de evadare” și, în toiul nopții, pe când soțul era într-o cursă în țară, am reușit să strâng câteva bagaje și să le car în portbagajul mașinii unor prieteni. În dimineața următoare, la ora 7, eram cu copilul de mână la secția de poliție din oraș (Bragadiru, acolo unde locuiam), pentru a declara că părăsesc domiciliul conjugal și câteva ore mai târziu am fost cazată la un centru de plasament din orașul Buftea!

Aici am beneficiat de consiliere psihologică și juridică și am reușit să câștig divorțul și custodia totală a copilului din a doua înfățișare la tribunal. Ceea ce mi se părea imposibil până nu de mult, acum era cât de poate de real: eram liberă, îmi puteam crește copilul așa cum orice mamă își dorește: în armonie. Eram pe cont propriu și totul depindea doar de mine.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să înscriu fata la grădiniță, ea avea 5 ani pe atunci. M-am angajat la un salon de înfrumusețare din Buftea și, la primul salariu am reușit să-mi găsesc o gazdă în oraș și am părăsit centrul de plasamnet. La 28 de ani, eram, în sfârșit, pe picioarele mele, pentru prima dată în viața mea. Era un sentiment greu de descris în cuvinte. Libertatea are un gust atât de plăcut!

Era prima dată după 7 ani (cât a durat căsătoria mea) când mă simțeam liberă să gândesc, când simțeam că trăiesc fără teamă, când îndrăzneam să visez, când reușeam să mă bucur deplin de copilul meu, când simțeam pentru prima oară că vom avea o viață bună, liniștită, o viață în care nu trebuia să mai asiste la violențe și umilințe.

violenta asupra femeilor
„Am avut curajul să sper, să-mi iau destinul în mâini și astazi sunt un om fericit alături de familia mea frumoasă.” Nu există nu se poate!

Violența asupra femeilor. Sunt un alt om azi. Unul fericit

Au trecut 12 ani de atunci. Mă uit în urmă, și nu știu cum am reușit să rezist într-o căsnicie bolnavă atâta timp. Ce-am făcut în ăștia 12 ani? Am trăit frumos și demn. Mi-am crescut copilul și am muncit. Am cunoscut un om minunat, care mi-a arătat ce înseamnă iubirea adevărată, cu care am îndrăznit a doua oară să-mi întemeiez o familie.

Abia după 5 ani de relație am avut curajul să spun „da” și să-mi dau o șansă. Încă una. De data asta am avut noroc. Norocul vieții mele. Acum sunt „doamna Bejan”! Avem căsuța noastră, avem un băiețel împreună. El este un soț minunat și un tată grozav pentru amândoi copiii. El mi-a iubit și îngrijit de la început fata, am găsit în el un prieten, un sprijin, un om pe care mă pot baza. Un soț care mă ascultă, mă respectă și mă susține în tot ceea ce vreau să fac.

La început am stat cu chirie, ne-am organizat bănuții și ne-am cumpărat o casă unde ne simțim toți patru…acasă. Mă uit la ei și mă simt cel mai norocos și mai bogat om de pe pământ. Am în sfârșit o familie. Familia mea la care visam de când eram copil, la care visam când primul soț îmi „preda” violența de dimineața până seara. Niciodată nu am renunțat la visul meu. Am crezut cu tărie în el, altfel nu s-ar fi împlinit.

În plus, am devenit propriul meu șef: ofer servicii de manichiură-pedichiură la domiciliul clientelor mele, totul legal, am propria mea firmă, fiscalizez orice serviciu, pentru că vreau să dorm liniștită în fiecare seară.

Orice femeie are dreptul să trăiască în armonie. Le îndem pe toate să ceară ajutor de specialitate, să spună, să fugă, să aleagă viața, nu umilința. De la prima palmă până la primul călcat în picioare nu este decât un pas. Copiii tăi nu merită să treacă prin așa ceva. Tu nu meriți asta!

Meriți o viață normală. Cu iubire, cu zâmbete, cu speranță, cu realizări. Trebuie doar să denunți un agresor, trebuie doar să-ți spui în fiecare zi că tu poți, că tu meriți mai mult. Îți țin pumnii, sper să găsești curajul să faci asta. Chiar azi. Mâine ar putea fi prea târziu”.

25 noiembrie, ziua pentru eliminarea violenței împotriva femeilor

Pe data de 25 noiembrie, în fiecare an, este marcată, la nivel mondial, ziua pentru eliminarea violenței împotriva femeilor.

Dacă sunteți victimă a violenței sau cunoașteți pe cineva într-o astfel de situație sunt multe instituții care oferă ajutor. În București, se oferă sprijin prin Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București, care pune la dispoziția victimelor, numărul scurt gratuit 0219524, la care, persoanele aflate în astfel de situații pot apela 24 de ore din 24.

De asemenea, puteți denunța abuzurile de orice fel, la 0800 500 333, linie telefonică gratuită pentru ajutor specializat, pus la dispoziție de Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați – ANES.

Dacă vă aflați în oricare din următoarele cazuri, sunați de urgență la numerele de mai sus:

– Sunteți victimă a violenței în familie?
– Sunteți abuzat prin acțiuni fizice, sexuale, emoționale, economice sau psihologice?

Specialiștii vă vor indica toți pașii ce trebuie urmați pentru a începe o viață nouă și pentru a vă recâștiga independența. Se oferă de la locuință, sprijin și consiliere psihologică, până la reintegrarea socială.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()