„Am stat două luni non stop acasă cu copiii. A fost ca în filmul Ziua cârtiței, aceeași zi în fiecare zi…”

De când mă știu, eu nu am timp. Nu am timp să citesc atât de mult precum aș vrea. Spre rușinea mea, filele cărților au ajuns să fie cel mai bun și mai productiv somnifer. Nu am timp să mă duc la coafor, să stau în cadă până mi se încrețește pielea, să mă uit la un film sau chiar să scriu în voie, lucru care îmi place foarte mult și datorită căruia tot mă gândesc la un blog. Nu am reușit. De ce? Pentru că…exact: …nu am timp.

Odată cu pandemia, în sufletul meu s-a iscat o reacție greu de definit, pe care mulți dintre voi ați putea să o catalogați ca fiind cel puțin ciudată: o combinație de bucurie și spaimă. Nu neapărat frica de boală, căci în mintea mea casa deja devenise fortăreața în care ne baricadaserăm și în care nu ar fi putut pătrunde nimic rău. Ci mai ales de a nu se prăbuși tot ce am reușit să construim până acum: să avem locuri de muncă, să avem din ce trăi, să avem alimente, medicamente și tot felul de alte lucruri de care au nevoie, mai ales, copiii.

Un castel cu ziduri groase, multă dragoste și armonie…

Și bucuria asta a continuat de-ndată ce ne-am văzut toți patru în casă. Și când ora 6 și jumătate de trezire a fost înlocuită cu 8 și jumătate. Și cu filmele minunate strecurate, ce-i drept, la miez de noapte, lucru pe care nu-l mai făcusem de dinainte de a avea copii. Și cu mesele de dimineață sau de prânz pe care aproape că în trecut, nici sâmbetele și duminicile nu apucam să le luăm împreună. Și cu toată zarva și tot entuziasmul copiilor de a ne ști alături de ei non-stop. Mă simțeam ca-ntr-un castel păzit de ziduri groase, înconjurată de dragoste și armonie.

Programul era bine stabilit: orele de mese bifate, timpul de petrecut cu copiii la locul lui, gândul că părinții și surorile mele sunt bine mă liniștea. A trecut o săptămână, s-au scurs chiar două. Și în tot acest timp, soarele înflorise și ne zâmbea ademenitor de a fereastră, precum o făceau și florile copacilor, albe ca niște porumbei dantelați, mai frumoase ca niciodată.

Azi a fost ieri sau de fapt ieri o să fi mâine?

Mâncarea clocotea pe foc, copiii priveau plictisiți pe fereastră, laptopul aștepta să fie folosit pentru rezolvarea sarcinilor de serviciu, iar pe mine starea de euforie începea să mă părăsească treptat-treptat. Și nici prințesă nu mă mai simțeam, și parca nici zidurile fortăreței mele numai erau atât de puternice. Sacoșele cu cumpărături îmi contaminau parcă încăperile șmotruite zi de zi. Vasele murdare se înmulțeau, de parca o magie neagra se revărsase asupra lor, chitite să îmi distrugă nervii. Copiii trăgeau de mine pentru fitece lucru minor, iar nemulțumirea lor sporea odată cu înmulțirea zilelor de stat numai în casă.

Azi a fost ieri sau de fapt ieri o să fi mâine? Ce mai contează în ce zi ești? Sau dacă pijamaua ți-a devenit și haina de stat pe timp de zi? Ori când m-am pieptănat ultima oară? Într-un fel sau altul, statul în casa nu numai că m-a făcut să uit de mine, ci parca m-a transportat într-un alt timp.

„Ziua cârtiței” – zi de zi la fel, somnul dupa amiaza a devenit o amintire

Recunosc, nu frica a fost cea care m-a făcut să fiu năuca de cap, ci un soi de comportament repetat la nesfârșit. Un fel de ”Ziua cârtiței”, de aceeași zi în fiecare zi. Acum lucram pentru serviciu, ca după 5 minute să întrerup treaba, pentru a merge la baie cu unul dintre copii, ori pentru că un castel imens din cuburi s-a prăbușit, și, o dată cu el întreg universul fetiței mele. Ori pur și simplu trebuia să mă apuc să strâng prin casă, ca să pot să respir din nou. Se întâmpla ca 12 ore, chiar 14 să nu îmi ajungă pentru a prididi cu toate alea casei. Praful mi se părea că se așază mai abitir ca niciodată, mâncarea se termina cu viteza luminii, copiii, de neoprit în dorințele lor, iar răbdarea lor, inexistentă. Orice refuz, oricât de mult și de frumos explicat, era parcă cea mai mare pedeapsă. Somnul de după-amiaza al celor mici se transformase și el într-o dulce amintire.

Și în tot acest timp gândurile mele traversau mări și țări, purtată fiind de vise plăpânde în vacanțe în care eram servită, patul îmi era făcut, vasele murdare dispăruseră, mesele întinse cu acuarele, pensule, fișe la matematică, jocuri de toate felurile se transformaseră în nisip fin și apă senină.

Nici ieșirea afara nu a liniștit situația

Dar nici visele nu își puteau duce până la cap povestea, că din colțul celălalt al camerei se auzeau luptele pe viață și pe moarte ale copiilor mei, in încercarea lor de a pune stăpânire pe o mașinuță minuscula sau un creion ce părea că are vârful mai ascuțit decât celălalt.
Singurele dăți de acalmie începuseră să fie, târziu, când am hotărât să-i scoatem din casă după o lună și jumătate de privit pe geam. 15-20 de minute, o dată la 3-4 zile. Și culmea, nici atunci nu am putut să respir cum trebuie. De griji. De teamă pentru ei și culmea, vă vine a crede? De dor.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()