E copilul singur la părinți mai egoist, mai răsfățat, mai bun, mai blând?
Acum cîteva săptămîni, un domn în vârstă, vazându-ne cu fiul nostru, ne-a întrebat dacă avem doar un copil şi, sfătos, ne-a dat verdictul: „Dacă nu îi faceţi un frate sau o soră, nu aveţi avere!”.
În cartea sa, Parenting cu iubire – Descoperă-ți instinctele de părinte, Robin Grille explică ce să facem ca să nu avem copii răsfățați, egoiști, neempatici. O găsești aici.
Să nu lăsăm copilul singur pe lume
Am protestat râzând. Eram uimită de această perspectivă la care nu mă mai gândisem până atunci. De la un timp ne-am obişnuit cu întrebările ocolite ale celor din jur dacă mai vrem copii. Cu sfaturile, mai ales ale necunoscuţilor, să nu lăsăm copilul singur pe lume. Recunosc că şi în noi înşine se strecoară îndoiala că, dacă ne oprim aici, poate că îl vom priva pe băieţelul nostru de o experienţă şi că va fi marcat pentru restul vieţii. Avem însă resursele emoţionale şi materiale pentru a face faţă venirii pe lume a celui de-al doilea copil astfel încît să le putem oferi amândurora ceea ce ne dorim pentru ei?
Iată că ne aflăm în faţa dilemei în care se află toţi cei care au un singur copil. Însă aceşti părinţi, printre care ne numărăm şi noi, se mai confruntă cu o problemă: concepţiile conform cărora o parte din comportamenul sau caracterul copilului său va fi dictat de circumstanţa că a fost un copil unic la părinţi, şi nu de educaţia sau de valorile familiei sale.
O dezbatere de actualiate
Surprinzător, această temă a copilului unic este foarte dezbătută în alte părţi ale lumii. Nu mă refer numai la situaţia din China. Unde oamenii s-au temut că, după adoptarea politicii copilului unic, vor creşte generaţii de copii răsfăţaţi sau că în curând vor dispărea familiile extinse formate din veri, verişoare, mătuşi şi unchi. Tendinţa familiilor să aibă un singur copil este în plin avânt. Astfel încât în prezent mai mult de un sfert din copiii din Marea Britanie şi aproape aproape o treime din copiii din New York sunt copii unici.
Cauzele nu sunt misterioase, acest fenomen se întîmplă, de exemplu, pentru că femeile decid mai tîrziu să conceapă. Costurile creşterii unui copil sînt foarte mari, cariera nu lasă loc şi copiilor, iar în SUA femeile cu copii sînt mai prost plătite decît cele care nu au copii. Există conferinţe, site-uri, bloguri şi cercetări dedicate copiilor unici şi a înţelegerii felului în care viaţa lor este modelată de condiţia familială în care se găsesc.
Cum şi la noi se observă o tendinţă de creştere a numărului familiilor cu un singur copil, mai ales în mediul urban. Este firesc să ne gândim şi noi dacă toate lucrurile pe care le-am auzit vreodată despre copiii singuri la părinţi sunt adevărate sau sunt doar nişte mituri.
Mituri şi realităţi
Care sînt aceste mituri, de ce ne temem, de fapt, şi cît sînt de adevărate? Dacă va creşte fără fraţi, copilul va deveni egoist, răsfăţat, nu va şti să împartă cu ceilalţi, va fi nesociabil şi va fi respins de către restul copiilor? De unul singur, nu va avea cu cine să se joace. Cât de bine îi va fi copilului atunci când, ca adult, după dispariţia părinţilor, va rămâne singur pe lume, fără un frate sau o soră? Iar părinţii nu sunt percepuţi mai prejos: părinţi egoişti care se gândesc la confortul lor şi nu oferă copilului ceva ce este esenţial în creşterea lui, o familie completă şi fericită.
Dacă e să comparăm cu mulţimea de stereotipuri sociale ale trăsăturilor de personalitate ale copilului singur la părinţi existente în alte ţări, putem fi fericiţi că noi avem atât de puţine. Copiii singuri ai altora, pe lângă răsfăţaţi şi egoişti, mai sunt şi aroganţi, nepoliticoşi, excesiv de dependenţi de părinţi, se simt singuri, sunt agresivi, sunt materialişti sau potenţiali criminali (conform unui studiu finlandez din 2001 care asociază copiii unici cu criminaliatea violentă la bărbaţi!).
Să luăm miturile pe rînd, deci:
Copilul singur la părinţi este egoist
Deşi este o percepţie comună, ea a fost susţinută şi de către unii psihologi, cum ar fi Alfred Adler. Deoarece, susţinea acesta, neavând fraţi, un copil unic nu trece prin traumă de a fi „detronat” de către aceştia. Chiar şi aşa, sună mai bine decît părerea unui psiholog de la începutul secolul 20 conform căreia a avea un singur copil este comparabil cu a avea o boală.
Între timp aceste teorii au fost contrazise de studii care arată că diferenţele dintre copiii unici şi cei cu mai mulţi fraţi sunt minore. De fapt, comparându-i, copiii unici par să stea un pic mai bine când este vorba de stimă de sine, motivaţie şi rezultate la şcoală.
Din punctul meu de vedere, ca părinte, este greu de înţeles cum simplul fapt că nu am mai mulţi copii pune în umbră valorile pe care eu vreau să le insuflu fiului meu, iar generozitatea este printre cele mai importante.
Copilul singur la părinţi este singur şi nesociabil
Există studii care dovedesc că, dimpotrivă, reţelele de prieteni atît ai copiilor cu fraţi şi surori, cât şi ai celor unici sunt asemănătoare, dacă nu chiar mai mari ale celor din urmă. Chiar dacă nu are fraţi şi surori acasă, copiii de astăzi socializează de foarte devreme la grădiniţă şi şcoală, la fel că şi ceilalţi copii.
Aş crede că tocmai pentru că nu are fraţi şi surori cu care să se joace acasă, un copil singur la părinţi va fi legat mai mult de prietenii pe care şi-i face.
Copilul singur la părinţi este răsfăţat
Nu cred că mă înşel dacă spun că aceasta este cea mai întâlnită opinie despre copilul unic: este obişnuit să i se facă toate poftele, are toane, are prea multe jucării pentru că toate i se cuvin doar lui şi nu trebuie să le împartă cu fraţii sau surorile, deci nu le va împărţi nici cu alţii, părinţii îl au doar pe el şi în consecinţă îi tolerează orice.
După cum bine ştim, răsfăţul nu îi ocoleşte nici pe copiii care nu sunt singuri la părinţi pentru că răsfăţul nu are nicio legătură cu faptul că în familie există unul, doi sau trei copii. Are legătură cu felul în care părintele înţelege şi reacţionează în faţa nevoilor copiilor săi. Cât despre împărţit jucăriile, aş avea mai degrabă încredere în faptul că orice copil învăţa că, dacă nu oferă la rândul său, va fi mai greu să aparţină unui grup.
Alte studii arată că tocmai copiii unici sunt mai ataşaţi de părinţi, cu care au în general, o relaţie mai matură. De aceea, ca adolescenţi, aceşti copii se revoltă împotriva părinţilor într-o măsură mult mai mică.
Părinţii copilului unic sunt egoişti
Există opinia că părinţii cu un singur copil, odată ce au trecut de primii ani de greutăţi, se gândesc mai degrabă la carieră şi la confortul lor decît să îi ofere copilului lor un frate sau o soră care să îi fie alături. Însă părinţii care fac această alegere în zilele noastre sunt, dincolo de situaţia lor economică, nişte părinţi care îşi petrec mult mai mult timp cu copilul lor decât părinţii din trecut.
Câţi copii din mediul urban îşi mai petrec timpul nesupravegheaţi îndeaproape pe stradă sau în faţa blocului la joacă şi cîţi sunt antrenaţi zilnic în activităţi după terminarea orelor de şcoală, însoţiţi de părinţi? Imaginea despre nevoile şi educaţia copilului de astăzi este aceea că el trebuie să participe la o mulţime de activităţi organizate: cursuri de limbi străine, sport, muzică şi aşa mai departe. Astfel, părinţii trebuie să aleagă dacă vor împărţi resursele pe care le au, oferind mai puţin fiecăruia în cazul în care au doi sau mai mulţi copii, decît dacă ar avea doar unul.
Regretul că nu ai frați sau surori
Desigur, există adulţi care regretă că nu au avut fraţi sau surori. Nu sînt puţini cei care pun o mulţime de dificultăţi pe care le-au avut în viaţă pe seama faptului că nu au avut aliaţi în familie. Că presiunea şi că ambiţiile părinţilor s-au răsfrînt numai asupra lor, tocmai pentru că ei concentrau tot efortul şi resursele acestora. Însă, după mai bine de trei decenii de cercetări asupra copiilor unici, o cercetătoare americană a ajuns la concluzia că, în medie, copiii singuri la părinţi nu simt că sînt diferiţi de alţi copii. Cel mai probabil, istoria de copii unici este mai degrabă o explicaţie la îndemână pentru dificultăţile şi insecurităţile lor.
De asemenea, există preocuparea că toate greutăţile îngrijirii părinţilor cînd vor fi în vîrstă vor cădea pe umerii unui singur copil. Însă s-a observat că acest lucru este adevărat de multe ori şi în cazul familiilor cu mai mulţi copii.
Sunt copil unic și asta nu mă face un egoist
Şi, bineînţeles, orice părinte să gândeşte că într-o zi îşi va lăsa copilul singur sau nu se poate împiedica să se gândească la ce se va întîmpla dacă îşi va pierde singurul copil. Însă cu cît lăsăm grijile să ne preocupe mai mult, cu atît vom ajunge să simţim că ele sunt mai importante decît ceea ce am realizat. Este mai folositor de evidenţiat că părinţii care au hotărît să crească doar un copil nu-l vor condamna la o viaţă de egoism şi izolare dacă nu-i vor face un frate sau o soră.
Etichetarea dăunează grav
În schimb, etichetarea unui copil singur ca fiind egoist, nesociabil sau răsfăţaţ, pe baza faptului că e singur la părinţi, este dăunătoare şi jignitoare pentru copil şi le poate modifica imaginea de sine. Copiii sunt foarte influenţabili şi un copil căruia acasă sau la grădiniţă i se spune că este egoist poate ajunge să se considere cu adevărat egoist şi nedemn de stima celorlalţi.
De asemenea, să nu idealizam nici familile cu mai mulţi copii şi relaţiile presupus armonioase din start dintre fraţi şi surori. Există o mare varietate de experienţe în orice categorie ne-am afla fiecare şi cel mai aproape de adevăr este faptul că suntem toţi unici, iar „averea” familiei este aceea pe care o hotărâm noi şi care ni se potriveşte.
