”Am făcut meningită la 6 ani și am rămas traumatizată: puncție pe viu și 10 zile de spitalizare singură, fără mama”

Raluca Dumitrică

Aveam şase ani şi mă uitam mirată la cei doi zugravi care, sub supravegherea părinţilor mei, întindeau într-o primăvară friguroasă, pe pereţii din sufrageria prăfuită a apartamentului nostru de la bloc, ceea ce mi se părea mie atunci o mâzgă groasă şi urât mirositoare. Habar n-aveam de ce părinţii puteau fi de acord cu chestia aia oribilă şi vâscoasă care urma să ne înfrumuseţeze camera, dar mă gândeam că poate oamenii mari ştiu mai bine despre ce e vorba în situaţii ce presupun curăţenia şi zugrăvitul unui apartament în care stau şi copii.

Mai ţin minte că în zgomotul ritmic pe care-l făcea mâzga întinsă pe perete a început să mă doară capul. La început era o durere în spatele urechii, apoi durerea s-a extins şi am ajuns să simt cum întreaga mea scăfârlie e cuprinsă de zeci de impulsuri intense, iar privirea să mi se înceţoşeze, aşa cu mi se întâmplase în vara anterioară când pălăria de soare a maică-mii îmi tot cădea peste ochi, dar nici n-aveam voie să o dau jos, de teama insolaţiei. M-am aşezat pe canapea şi i-am spus mamei, cu voce sfârşită, că mă doare rău de tot capul. Îmi mai aduc aminte că a venit să vadă dacă n-am febră şi mi-a spus să merg să beau o cană cu apă, poate o să-mi treacă. N-am putut să mă mai ridic din pat din pricina unui chin de neimaginat şi tot ce mai ştiu legat de acel moment este că am ajuns din braţele tatălui în maşina salvării, că plângeam mult şi că nimeni nu ştia ce am.

La un pas de colaps

După opririle la două spitale în care medicii dădeau neputincioşi din umeri şi ne îndemnau să mergem mai departe, spre un alt spital, am ajuns, într-un final, la locul şi la omul potrivit. Acolo, medicul respectiv m-a consultat în amănunt în timp ce mă ţineau părinţii pe braţe şi m-a diagonosticat cu meningită. Au urmat momente dramatice, cu o puncţie în coloană pe care n-am cum s-o uit vreodată, făcută fără anestezie. Eu urlam de durere, mama plângea pe hol pentru că nu avea voie sub nicio formă să stea cu mine.

A urmat spitalizarea, tot fără mama, deși aveam doar 6 ani. Aceasta era regula probabil atunci, în 1986, sau poate aceasta era regula spitalului de infecțioase, unde m-am chinuit zile bune, pe un pat alb și rece, cu dureri mari de cap, până am scăpat de cumplita boală.

Mama venea și pleca, eu rămâneam plângând

Impactul acelor zile a fost atât de puternic, că mi se pare că s-a întâmplat totul relativ recent. O văd şi acum pe mama cum se lipea de fereastra salonului de la parter unde eram, bătând uşurel în geam până mă ridicam din pat şi deschideam. Îmi aducea mâncare caldă într-un vas de yena, vas înfofolit în mesada de la singura ei haină de iarnă, ca să nu se răcească. Venea cel puțin de două ori pe zi, iar când pleca mă așezam pe pat și plângeam.

După mai bine de o săptămână, m-am întors acasă, lângă ai mei, unde, o vreme, am mers cocoșată din cauza puncției pe care mi-o făcuseră. În cele din urmă, boala a trecut, a rămas însă trauma, care mă face să-mi aduc aminte și acum, cu lux de amănunte, toată durerea, neputința și disperarea acelor zile.

După ce am devenit mamă la rândul meu, m-am gândit de câteva ori la cât de mare trebuie să fi fost impactul emoţional pentru părinţii mei şi la deznădejdea de a vedea că nimeni nu e în stare să dea un diagnostic corect pentru un copil de şase ani care nu-şi mai simte capul de durere şi pare inconştient. Iar apoi, cât de mare trebuie să le fi fost durerea văzându-se nevoiți să mă lase singură, bolnavă, într-un mediu atât de înfricoșător pentru un copil.

 

 

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa