Infecțiile urinare repetate ale fetiței mele au impus operația! “Respirați!”

copil spital branula

Am plecat de-acasă cu inima strânsă. Pipernicită și temătoare. Trecusem cu fetița mea prin câteva internări, care îmi puseseră la încercare credința că vreodată sufletul meu va mai simți și altceva decât neliniște, tristețe și îngrijorare. Calea pe care urma să o parcurgem până la spital mi se părea că mă duce iar într-o gaură neagră, menită să înghită toata lumina și bucuria pe care o simțeam când îmi luam copilul în brațe.

Prin minte mi se perindau, ca niște frunze bătute de vânt, zvârcolindu-se în bătaia ploii, gânduri contradictorii. Cele două anestezii generale pe care a trebuit să i le facem copilei mele. Cele cinci doze de anestezic care i-au fost administrate în loc de una, pentru că doctorii nu mai aveau răbdare să adoarmă. Apoi drumul de întoarcere când, înecându-se cu propia vomă, nu mai putea să respire. Claxoanele de mașini care ne sfredeleau timpanele în timp ce soțul meu încerca, fără sorți de izbândă, să o facă pe fetiță să respire. În mintea noastră, cifrele zburau brambura, fără să putem lega numărul de la salvare. Un iureș chinuitor și letal, repus în ordine de un înger păzitor ce a luat chipul unei doamne aflate în mașina din spatele nostru. Ea a fost cea care ne-a salvat copila și a făcut-o, ca prin minune, să respire din nou. Iar pe noi ne-a trasformat din nou în oameni.

Speram să fie ultima scintigrafie pe care i-o făceam…

Mi-am spus atunci, în gând, că Dumnezeu nu va mai îngădui să trecem prin spaima ce ne oprise, pentru câteva secunde, inima din piept. Speram să fie ultima scintigrafie pe care i-o făceam. O analiză menită să arate starea rinichiilor după multiplele infecții urinare pe care le-a făcut încă de la primele luni de viață și până la un an și jumătate cât avea ea atunci. O analiză ce necesita adormirea copilei și introducerea în corp a substanței de contrast.

Au mai urmat însă și alte investigații. Dureroase și pline de emoție. Una dintre ele, la Spitalul Fundeni, făcută degeaba. Doar țipetele ei de disperare și substanța aceea de contrast pompată în caile urinare au rămas în urma intervenției. Rezultatul a arătat că infecțiile urinare pe care le tot făcea nu ar avea nici o cauză patologică. Toate mi se perindau în minte, în timp ce drumul către o nouă vizită la spital, mi se părea interminabil. Am știut însă, de atunci, că ceva e în neregulă. Simțeam că rezultatul acela nu avea să ne aducă pace. Dimpotrivă. O altă programare, de data aceasta la o clinică particulară. Urosonografie. Scopul? Același. Fetița, la numai câteva săptămâni de la punerea diagnosticului de clinic sănătos, mai făcuse o nouă infecție urinară.

Vorbe de care își e rușine

Altă substanță de contrast. Aceleași emoții și griji pe care simți că nu le mai poți duce. Aceleași priviri de copil speriat, cu chipul spălat de boabe mari de lacrimi. Aceleași țipete pe care nu le poți acoperi nicicum cu sărutări și mângâieri. Și nici cu vorbe de genul “o să fie bine”, ”nu te doare”, ”mami are grijă”. Vorbe care nu se țin de cuvânt. Care nu spun mereu adevărul. Și de care îți este rușine. Atunci însă, am aflat de ce o dată la două luni, inevitabil pe buletinul ei de analize scria: e-coli. Reflux vezico-ureteral bilateral: pe o parte grad 2, pe cealaltă grad 3.

Drumul pe care mă aflam ducea către operația menită să o ferească pe viitor de alte suferințe. Am intrat în holul spitalului Grigore Alexandrescu. Și tot ce am văzut erau icoanele ce stăteau cuminți, lipite de perete. Din loc în loc, amintindu-ți că Dumnezeu există. Abia apoi am observat puhoiul de mame ce-și legănau copiii, încercând să le aline tristețea. Abia atunci am observat că nu era copil căruia să nu-i curgă lacrimi pe obraz. Că nu erau pași făcuți pe cimentul alunecos, care să nu mi amintească de ce eram acolo.

“Respirați! Totul e bine!”

După 8 ore de așteptat pe culoar, nemâncați și cu gâtul uscat, copila mea a intrat în operație. O intervenție menită să-i injecteze două geluri pe căile urinare, în așa fel încât să stopeze apariția infecțiilor urinare. După o oră cât o veșnicie, am văzut un ghemotoc învelit într-un cearceaf alb, așezat pe o targă lungă. Ieșise din operație. “Respirați! Totul e bine!”, am auzit ca prin vis vocea asistentului medical ce impingea targa. Dacă aș fi putut, i-aș fi luat durerea și aș fi pus-o în corpul meu. Dacă aș fi putut, i-aș fi pus zâmbete pe chip și scântei de fericire în privire. Nu am putut decât să o iau în brațe și să-i șoptesc la ureche: “Te iubesc, fetița mea curajoasă!”

Acum, fetița mea își pune stetoscopul la gât și consultă păpușile. E fericita. Și pentru mine este suficient!

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație