Cât de mult exersăm cu copilul acasă?

copil mama litere culori

Cât de mult lucrăm cu copilul acasă? Sunt un om conștiincios. Muncitor. Și dornic să știe cât mai mult. Curiozitatea ori poate gândul de a putea transmite copiilor mei tot ce am acumulat eu, mă îndeamnă să fiu mai mereu în alertă. Într-un proces continuu de învățare. Poate așa se explică de ce, încă de pe la 2 ani, am început să-l învăț pe fiul meu, lucruri pe care, poate, alți copii abia le auzeau pentru dată pe la 3-4 ani.

Ajunsese să știe culorile, cifrele, să numele în română și în engleză. Să facă puzzle cu 6 piese, când încă unii copii, poate, abia legau cuvintele într-o frază. Să-mi povestească ce îi citeam, să recunoască literele și câte și mai câte. M-am bucurat și speriat în același timp. Prindea orice informație incredibil de repede. Era acel burete despre care toată lumea vorbește, când amintește de cei mici. Sugativă. Și parcă un pic mai mult de-atât. Au urmat poeziile pe bandă rulantă, fișe, întrebări despre planete și chiar despre lucruri pe care eu însămi nu le stăpâneam deloc.

Cât de mult lucrăm cu copilul acasă? Mi-a plăcut să lucrez cu el, să-l simt dornic de cunoaștere….

De a se aventura în lumi, pe care și mie mi-a plăcut să le explorez, ce-i drept, la o vârstă mai măricică, decât cea pe care o avea el. Și am plusat. Cu multe informații, cu multe idei, pe care nu am pregetat să le punem în practică împreună. Așa s-au adunat multe ore de buchisit. La felicitari de Crăciun sau de Ziua mamei, picturi, jocuri care implicau foarte multă puterea de analiză și de sinteză, grele și amețitoare la un moment dat, pentru un copil mic.

Câteodată, simt că sunt într-o continuă competiție. Cu timpul. Cu ceilalți. Și mai ales cu mine. Lucrurile trebuie făcute foarte bine. Atât e nevoie să-mi spun și în capul meu începe asaltul ideilor. Al fricilor. Al dorințelor. Al puterilor mele, până la urmă limitate. Al trăirilor, câteodată atat de contradictorii. Si totusi, din amalgamul acesta, una este constantă. Dorința de a oferi copiilor mei totul. Dar nu de-a gata. Fără să cunoască munca, sacrificiul, zbaterea pentru un lucru bine făcut. Fără să aprecieze o răsplată bine meritată. Fără să lupte pentru ceea ce ar putea să câștige.

Îmi doresc să citească. Pentru că așa descoperă vieti, experiențe, pe care nu le pot trăi ei înșiși.

Altfel spus, ”trăire prin procură”. Să spună liber ce gândesc. Căci altfel, părerile lor nu vor fi niciodată auzite. Să facă. Nu doar să vorbească. Fapta, gestul definesc până la urmă cât de tenace, de puternic și de consecvent poți fi. Să nu urască. Să nu mintă. Viclenia, geloziile obscure și nejustificate înseamnă venin. Să țină cu dintii, atunci când au dreptate. Demnitatea nu trebuie confundată cu încăpățânarea. După cum a lăsa de la tine nu înseamnă slăbiciune. Ci dragoste. Bunătate. Dorința de bine. Pentru ei și pentru ceilalți.

Cât de mult lucrăm cu copilul acasă? Un joc periculos…a ajuns să vrea doar să se joace

Pe toate mi le doresc pentru cei doi copii ai mei. Odată cu dorința, vine și presiunea. Simt câteodată că multă presiune pun pe cel mai mare dintre copii. Că mult îi cer. Și el abia dacă mai are drag să facă ceva.

Caută cu ardoare tot ce-i nou și ignoră adesea tot ce-i pare cunoscut. Un joc periculos, pe care, dacă nu-l stăpânești, poți să cazi repede în capcana autosuficienței. Simt câteodată că lucrurile trebuiau luate mai încet. Mai ușor. Că poate noianul de informații și de activități, ce au venit asupra lui, l-au obosit. Iar acum, tot ce își dorește este să se joace. Cum este până la urmă, și firesc. Uneori, doar să stea tolănit în pat și să ne privească. Ori să sufle pur și simplu într-o morișcă, minute întregi, cu o bucurie pe chip, molipsitoare.

Cât de mult lucrăm cu copilul acasă?

Toate lucrurile trebuie făcute la timpul lor. Chiar și mai târziu de-atunci. Important e să ne păstrăm curiozitatea și dorința de a pătrunde și în alte lumi, decât cele în care suntem obișnuiți. Grăbitul lucrurilor nu cred că i-a adus băiatului meu un plus de inteligență. Poate, doar i-a stimulat mai mult mintea, creativitatea. Pe moment. Îmi doresc măcar să simt, dacă nu să știu cum să fac lucrurile bine! Pentru asta mi-am propus să stau în fiecare zi și să-i privesc pe copiii mei. Atât. Am nadejdea că ei mă vor învăța!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație