Cum anihilăm puterea telefonului, a tabletei și a televizorului?

copil telefon joaca

Cât timp trebuie să lăsam copiii cu telefonul, tableta, televizorul sau calculatorul. Îi atrage ca un magnet. Sunt cu ochii pe el, ca nu cumva să-i piardă urma și să nu îl mai găsească. Pentru ei, este asemenea unei cutii pline de suprize, ce nu dă semne că s-ar termina vreodată. Telefonul mobil. Recompensa supremă. Obiectul, care pe loc o face pe fetița mea să mănânce, iar pe băiat să stea jumătate de oră cu aparatul de aerosol pe față. Le înghite orice plânset, orice cuvânt. El așterne liniștea în casă, anihilează orice ceartă. Pune lacăt la gură și ordine în meciurile dintre ei.

La început, am respirat ușurată. În sfârșit, simțeam că am o armă cu care pot lupta împotriva haosului care se clădea odată ce copiii se întâlneau și-și arătau supremația unul asupra celuilalt. Războaiele crunte pe care le-am dat de-a lungul timpului, încă din primele luni de viață, cu mesele fetiței, m-au făcut sa apelez la telefon ca pe ultimă speranță că va băga ceva în gură. Azi un pic, mâine un pic, până când am ajuns ca masa să fie musai însoțită de melodiile ce se auzeau din telefon, doar la o atingere de taste.

Cât timp trebuie să lăsam copiii cu telefonul, tableta, televizorul sau calculatorul. Cum am prins copiii mei gustul

La început, mi s-a parut un gest inofensiv. Ba chiar o adevărată mană cerească. Căci cu nimic altceva nu părea să funcționeze. Ajunsesem să facem castele din cuburi, să îi desenez prințese și să țes povești în jurul lor, să transferăm biluțe dintr-un pahar plin cu apă în altul. Să aprindem bețe de de chibrituri, ca apoi ea să le stingă, să umplem diferite forma cu mălai, să desenăm în făină și câte n-ai gândi cu gândul. Dădeau roade pentru un minut, două, apoi toate se stingeau ca și cum nici nu ar fi fost.

Fratele ei a prins și el gustul telefonului. Al filmulețelor animate, al melodiilor, al unor video-uri din care, la prima vedere, cel puțin, nu ai nimic de învățat. Mânuiește cu o dexteritate uimitoare tot ce înseamnă butoane. Știe să facă fotografii, să își pună muzică, să raspunda la telefon sau chiar să formeze un număr, să folosească speakerul, să apeleze video pe bunica sa, să introduca codul pentru deblocarea telefonului. Și încă nu-i destul pentru el, desi are doar 4 ani.

Tot l-ar mai analiza, l-ar mai cerceta, dacă personajul “nea Sandu”, un vecin de-al nostru, nu s-ar fi transformat într-un superman cu puteri miraculoase și nu i-ar deturna planurile, intrerupându-i accesul la internet, cand îi e lumea mai largă. La fel se întâmplă și cu televizorul, un alt obiect de care nu s-ar lipsi nici unul dintre copii, zi ori noapte.

Recunosc. Orice imagine colorată, sunetul, animația, toate atrag și pot să te facă repede să uiți de timp și să rămâi cu ochii lipiți de telefon, tabletă, televizior sau alte dispozitive de acest gen. Iar pe copii să-i hipnotizeze de-a dreptul. Și totuși, cum facem pentru a păstra limita? Pentru a nu trece dincolo de firul ce desparte firescul, normalul de dependență?
Nu neg. Le știu și părțile bune, atât ale televizorului, cât și ale telefonului. Cea mica a învățat culorile, cifrele, linii melodice nenumărate cu ajutorul telefonului. Cel mare, cuvinte în engleză, personaje cu care își construiește propriile povesti, probleme simple de matematică, figuri geometrice. Și, cu toate acestea, e nevoie de existența unor limite. A unui punct pe care trebuie să-l punem timpului petrecut în fața gadgeturilor, pentru ca mintea lor, a copiilor, să fie liberă și dispusă să capteze și altceva. E nevoie de metode ingenioase prin care să-i determinăm să închidă singuri televizorul și să aleagă cu bucurie o plimbare afară sau o carte plină de aventuri ori un joc care să le stimuleze imaginația și să le sporească perspicacitatea.

Cât timp trebuie să lăsam copiii cu telefonul, tableta, televizorul sau calculatorul. Trebuie oferite cu porția

Acum, cel care ne salvează este “nea Sandu”, vecinul nostru, care știe, ca prin minune, când e timpul ca programul de la televizor sau video-ul de la telefon să înceteze. Iar locul lor să fie luat de surprize ce se ascund prin casă și pe care ei trebuie să le descopere, de jocuri date chiar de către unul dintre personajele lor preferate de desene animate. Bucuria lucrului făcut de mâna lor, izbânda asupra unui puzzle cu 100 de piese, de exemplu, la o vârsta atât de mică, toate îi dau celui mare încredere și mie convingerea că televizorul și telefonul pot fi ținute deoparte. Și oferite cu porția.

În mintea mea, în orice trebuie echilibru, Și măsură. Și alternative, pentru a putea alege corect și spornic. Încă suntem prieteni cu televizorul și telefonul, atât de buni, că tare greu ne despărțim de ele. Iarna aceasta am pătruns în lumea experimentelor: în ce se transformă zăpada, cum de au înghețat crenguțele de brad, cum prinde rădăcină o plăntuță? Iar toate acestea au bătut cu succes orice altă activitate. Inclusiv telefonul si televizorul. Pentru că cei mici nu numai că au observat, ci și-au folosit mintea, curiozitatea le-a fost stârnită, iar experiența a fost una pe care și-au dorit să o tot repetăm! Soluții există pentru tot! Avem nevoie doar de puțină creativitate și multă răbdare!

Îți recomand și acest articol din care să afli mai exact cât ar trebui să petreacă un copil în compania electronicelor: 

Părinte responsabil în era tehnologiei. Cum să scoți ce este mai bun din relația copilului cu tehnologia

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()