În copilărie, Liliana Calapod era aşa de speriată de mersul la pediatru încât atunci când se întâlnea cu asistenta pe stradă, traversa pe trotuarul celălalt. Astăzi profesează într-un cabinet plin de jucării şi de culoare şi îi place să fie prietena de încredere a pacienţilor.
Liliana Calapod este medic primar în pediatrie, cu competenă în homeopatie şi ne vorbeşte cu căldură despre relaţia frumoasă dintre medic şi pacient şi despre încrederea pe care o are în intuiţia extraordinară a mamelor.
Care sunt cele mai comune frici ale mamelor aflate la început de drum?
Frica de a greşi, de a nu-i face prin neştiinţă rău copilului. Vrei să creşti un copil sănătos şi la standarde şi atunci ţi-e teamă de greşeli. Mămicile nu mai ascultă bunicile, în ideea că dânsele nu şi-au crescut copiii ştiinţific, şi atunci simt nevoia să se adreseze unui medic în care să aibă încredere. Pediatrul şi ginecologul sunt două meserii care necesită o doză foarte mare de încredere şi cred că şi de apropiere.
Ce alte îngrijorări apar pe măsură ce copilul creşte?
Pe măsură ce timpul trece, trecem împreună prin nişte etape, fiecare aducătoare de ceva nou. Noul te sperie. Vorba unei mămici: „Mi-a fost frică de febră. Am tremurat, n-am ştiut ce să fac. Am trecut împreună de febră, nu mă mai sperie. A făcut diaree, acum ştiu ce să fac la diaree. Ce mai urmează?” Necunoscutul iniţial sperie. Plus că noi suntem cititori de internet, de unde putem să luăm atât o informaţie mai corectă, cât şi o informaţie mai puţin corectă. Am mai intrat şi eu pe forumuri de curiozitate. Discuţiile între prietene, „folclorul de parc”, cum îi spun eu, mai mult te stresează decât să te ajute.
Uneori, recomandările de la farmacie au darul de a speria mămicile şi mai tare. Mi s-a întâmplat să i se spună mamei care s-a dus la o farmacie cu o reţetă: „Vai, dar e periculos. Să nu-i daţi!” Prescrisesem un tratament cu aerosoli pentru laringită, iar farmacista a alarmat părinţii: „Tratamentul ăsta vă omoară copilul.” Mama m-a sunat şi mi-a spus: „Ştiţi că eu am încredere în dumneavoastră, dar m-am speriat atât de tare, încât uitaţi, sunt în faţa doamnei şi simt nevoia să ne sfătuim”.
Nu sunt fan medicamente şi mai ales antibiotice, şi nici al tratamentelor de creştere a imunităţii pentru o imunitate care nu are nici o problemă. Acum începe grădiniţa, aşa că mamele vin şi cer reţetă ca să-şi facă micuţul super strong pentru sezonul rece următor. După ce stăm de vorbă şi le explic că nu au nevoie de aşa ceva, în anul următor nu mai vin să-mi ceară reţeta magică.
Care sunt cele mai frecvente greşeli ale mamelor din România?
Mamele nu greşesc în general. Poate că intervin cu medicaţie sau tratamente nocive copilului, totul pornind dintr-o lipsă de educaţie medicală sau dintr-un fond stresat. Noi românii ne autotratăm. În plus, e o măsură care nu se respectă în farmacii: a nu elibera antibiotice fără reţetă de la medic.
O mămică mi-a spus la un moment dat că ea în fiecare an îşi deparazitează singură copilul. „Îl aduc de la ţară, acolo a zburdat toată vara, a mâncat fructe din pom, nu ştiu dacă le-a spălat iar eu la 1 septembrie îi dau tratament antiparazitar”. O greşeală şi o idee preconcepută (ca la căţei). Mi-a spus ce medicament îi administrează şi i-am explicat că are efecte toxice-hepatice. Am aflat că făcea chestia asta de trei ani şi că nu mi-a spus pentru că i s-a părut o chestie de bun simţ. Când am întrebat-o de ce, răspunsul a fost: „Aşa facem toate fetele din birou”. După ce am vorbit de reacţii adverse, în al patrulea an s-a oprit.
Un alt exemplu: îmi vine copilul cu hainele mirosind a tutun. 100% dintre părinţi spun „Nu, copilul nu stă în prezenţa noastră când fumăm”. Nu pot să le spun că eu ştiu sigur că nu e aşa, dar le explic riscurile fumatului pasiv: afecţiuni respiratorii, afecţiuni alergice, o predispoziţie mai mare la răceli şi astm bronşic. Chiar nu este glumă şi ţine de educaţia medicală a fiecăruia. Ne educăm noi medicii, pe noi înşine, pe urmă pe pacienţii noştri şi pacienţii noştri pe copiii lor.
Primiţi multe telefoane nocturne din partea mamelor mai grijulii?
Eu la cabinet fac foarte multă educaţie medicală cu pacienţii mei. Un pacient educat e un pacient care ştie să acţioneze şi cu care colaborezi mult mai uşor pe urmă. Am şi mame stresate care recunosc: „Eu ştiu că poate să nu fie nimic, dar sunt eu liniştită că dacă dumneavoastră l-aţi văzut şi spuneţi că nu e nimic grav, ştiu ce să fac pentru orele şi zilele următoare”.
Febrele sunt cele mai frecvente, însă mamele mele ştiu cum se scade o febră, cum să facă împachetări sau băiţe. Când copilul face febră, îi dai lichide multe şi îl dezbraci. Nu-l înfofoleşti pentru că nu merge ca la adult (lor le creşte nepermis de mult temperatura şi sub 5 ani este risc de convulsii febrile). Apoi urmărim constant temperatura. Dacă scade, îl lăsăm în pace, dacă febra persistă sau creşte, atunci obligatoriu se merge la medic.
Pentru că fac educaţie medicală cu mamele, mă ajut și pe mine în sensul că telefoanele nocturne sunt foarte rare – o dată, de două ori pe săptămână.
Vă întâlniţi cu leacuri şi tradiţii moştenite de la bunici şi străbunici?
Da, sunt remedii valabile şi eu le apreciez pentru că pot fi ajutătoare. Experienţa populară este sănătoasă şi verificată. Dacă tuşeşte, un pic de sare pe piept e binevenită. Dar, dacă există o inflamaţie, căldura pe piept poate să accentueze secreţiile şi copilului să-i fie rău, sau să se înece. Le explic mamelor limitele leacurilor băbeşti şi unde trebuie să se oprească.
Cât de relevante sunt observaţiile mamelor cu privire la starea de sănătate a copilului?
Mama este un bun observator şi eu întotdeauna am încredere în ce spune. Niciodată n-am să spun că o mamă e nebună. Întotdeauna îi acord credit, am încredere în observaţiile ei şi o încurajez să-mi spună orice, indiferent că i se pare o prostie. Le spun mamelor că una e în cărţi, alta e la faţa locului şi fiecare copil e unic. O mamă bun observator mă ajută şi pe mine pentru că în pediatrie există examenul clinic al copilului, dar foarte mult ne ajută spusele mamei – anamneza: cum au început simptomele, cum au evoluat ele, experienţele anterioare cu situaţii similare.
Am şi mămici care stau, din păcate, foarte puţin cu copiii şi atunci le spun întotdeauna: „La consultaţie nu veniţi doar dumneavoastră (pentru că de obicei vin cu lecţiile nefăcute), veniţi cu bona sau cu bunica”. Şi lucrăm în echipă.
Eu ca pediatru nu lucrez numai cu copilul, ci şi cu aparţinătorii. Deseori am în cabinet şi doi şi trei adulţi. Fiecare îşi spune părerea şi din cumulul de informaţii tragem o concluzie.
Cât de importantă este relaţie de încredere între pediatru şi pacient?
Pentru că la mine vin copii de la naştere, e o relaţie care se formează în timp. Vine cuplul şi ne vedem lunar când e bebeluşul până în 6 luni, pe urmă la 2 luni, la 3 luni, la 6 luni, o dată pe an. Ajungi să-i cunoşti, iar eu întotdeauna dezvolt relaţii de prietenie cu pacienţii mei.
Copilăria mea a fost marcată de mers des la medic pentru că am fost un copil sensibil şi făceam des amigdalite sau otite. Cabinetul era foarte rece, mă dezbrăcam, era frig, nu mi se adresa nici un cuvânt prietenesc. Vorbeau despre mine ca şi cum eram un obiect şi aveam senzaţia că n-am nici un prieten. Consideram medicul un duşman. Asistenta locuia cu noi pe stradă şi când o vedeam, traversam pe trotuarul celălalt ca să nu o salut. Întotdeauna mi-am zis: „copilul meu nu o să fie traumatizat de medic”.
Cum aţi ales pediatria?
Când mama mea a aflat că am ales pediatria, a fost disperată pentru că jumătate din cazurile noastre sunt patologii infecţioase. Aveam şanse să fiu un adult sensibil. Întradevăr, în primii ani de pediatrie am răcit foarte des, dar ulterior probabil că m-am reimunizat.
Am o meserie foarte frumoasă şi dacă ar fi să o iau de la capăt, tot pediatrie aş face. Copiii sunt optimişti şi pozitivi. Un copil cu febră plânge, e neliniştit, dar după ce îi scade temperatura se joacă şi îţi zâmbeşte. Un adult n-o să fie niciodată fericit, chiar dacă a scăpat de febră.