Ce simte copilul atunci când are un frate? „Mi-a stricat toată viața! Vreau să-l duceți înapoi!”

frati

Ce simte copilul atunci când are un frate? Probabil că la început entuziasm, după care, lucrurile denaturează, încet, încet, către gelozie și rivalitate.

Nu există frate pe lumea asta care să nu fi fost măcar o dată gelos pe fratele sau sora lui, fie că acesta este mai mare sau mai mic.

Eu am fost sora mai mică așa că nu am putut să mă pun în pielea copilului meu mai mare atunci când i-am introdus un frate în viața și universul lui perfecte.

Știu doar că ne-am dorit enorm de tare al doilea copil și ne-am impus ca cei doi să fie apropiați de vârstă ca să se joace împreună. Era de fapt imaginea idealistă din filmele americane.

Mi-am dorit să am un băiat și o fetiță și să urmăm modelul acela al familiei perfecte din filme. Îmi imaginam cum cei doi copii ai mei se vor juca toată ziua împreună, se vor ajuta unul pe altul, cel mare îl va învăța pe cel mic și vor face multe, multe șotii împreună.

Am revenit la realitate când am aflat că al doilea copil este tot băiat și recunosc că am fost puțin zdruncinată de o prietenă de-ale mele, genul acela prăpăstios care mi-a prezis o viață de certuri și scandaluri între cei doi că „așa fac băieții”. Până la final, parcă a avut gura aurită.

Am citit mult și am făcut totul ca la carte. Pe cel mare l-am implicat activ, încă din timpul sarcinii, în minunea ce avea să ni se întâmple.

Nu am realizat niciodată ce simte pentru că era destul de mic și nu știa să se exprime. Însă, dacă stau să mă gândesc și să analizez indiciile din urmă, îmi dau seama că tot timpul a fost destul de precaut asupra a ceea ce urma să se întâmple. Ceva din interiorul lui prevestea că nu-i va fi bine.

Totul a fost minunat până ce cel mic a început să umble și să-i atingă jucăriile. Până atunci, eu am încercat să fiu mama model pentru cel mare, am încercat să par foarte prezentă pentru el, să mă joc cu el ori de câte ori îmi cerea, poate nu imediat, dar 5 minute mai târziu, sigur împingeam trenulețe și făceam curse cu mașini, doar ca să nu se simt lăsat la o parte în defavoarea mogâldeței.

Am făcut totul exact cum scrie la carte până ce, așa cum spuneam, în ziua în care cel mic a început să umble și să-i strice jocurile și jucăriile.

Atunci, cel mare a explodat: „Mi-a stricat toată viața! Vreau să-l duceți înapoi!”.

Entuziasmul din ziua în care a aflat că va avea un frate se transformase în rivalitate pe față.

Până unde merge rivalitatea?

Pe măsură ce al doilea copil a crescut, rivalitatea i s-a transmis și lui.

Am încercat și încerc în continuare să le spun zilnic că nu au de ce să se bată, nu au de ce să concureze pentru iubirea mea. Iubirea mea este necondiționată și este egală pentru amândoi. Nu se termină niciodată și nu va cântări niciodată mai mult la unul decât la altul.

NU pot să stau 5 minute cu unul că vine imediat celălalt, îl împinge pe primul și se așază el cât mai mult în brațele mele, cât mai în sufletul meu.

La prima privire ai crede că sunt dușmani și se urăsc. Nici vorbă de așa ceva. Se iubesc sincer și știu sigur că dacă unuia dintre ei i s-ar întâmpla ceva, celălalt ar suferi grozav. Am văzut asta atunci când unul dintre ei e bolnav, atunci când unul dintre ei e în pericol sau atunci când unul dintre ei este luat peste picior de un alt copil. În situațiile astea, celălalt se transformă în leul protector al celui în nevoie, fie că e cel mai sau cel mare.

Dacă îi întreb ce simt unul față de altul, fără să stea pe gânduri spun că nimic bun. Nu vor recunoaște niciodată că au și sentimente bune, mai ales că gelozia și rivalitatea par să le întunece judecata.

În familia voastră cum e?

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()