Cele mai bune metode de a ne pregăti copiii pentru viață

copii parinti

Cele mai bune metode de a ne pregăti copiii pentru viață. Îmi doresc pentru copiii mei să știe cum să-și spună povestea în lume. Să știe cum să o scrie în viețile lor și ale altora. Frumos. Cu încredere. Și bunătate. Și dintre toate acestea, parcă cel mai mult tânjesc după un soi de forță lăuntrică pe care vreau să o aibă, un barometru care să le poată spune, mereu, care-i calea de ales.

Dacă ai uitat să te joci poți învăța cum se face din cartea lui Robin Grille Parenting cu iubire – Descoperăți instinctele de părinte

Încrederea în sine, dar și în oameni, în deciziile luate, se clădește pe un morman de eșecuri. De dezamăgiri. De căutări. Și totuși? Cum să-mi pregătesc copiii să dea dovadă de bunătate și de blândețe și să nu ajungă să li se spună ”fraieri”? Cum să-i determin să fie stăpâni pe ei, hotărâți și fermi, fără să fie considerați îngâmfați, cu nasul pe sus? Cum să-i țin departe de anturaje ce pot să le distrugă candoarea, fără a fi excluși, îndepărtați, trimiși în singurătate? Cum să-i pregătesc, fără să sufere? Fără ca înainte să o ia pe căi greșite, ca abia după ce traversează consecințele, după ce gustă amărăciunea unor gesturi pripite, să-și dea seama că întotdeauna există alternative ce trebuie mult și atent cântărite.

Cele mai bune metode de a ne pregăti copiii pentru viață. Experiența mea.

Am părăsit casa părinților mei înghițind noduri și târând picioare de plumb. Muream în fiecare luni dimineața, când trebuia să mă urc în mașina ce ducea muncitorii pe șantiere, la București, în duhoarea unui vin ieftin, băut dintr-o sticla plasată de la unul la celălalt. Aveam doar 14 ani. Și o inocență ce astăzi ar fi mai gravă decât ciuma. Și înviam în fiecare vineri seara, când știam că o să simt ceea ce numai acasă reușeam: dragoste și siguranță. În chip știut numai de ei, părinții mei au reușit cumva să aibă încredere în noi. Trei fete singure într-un oraș, ce poate cu ușurință să te acapareze. Fără să ne agaseze, fără să ne sune non-stop, cum avem acum tendința să facem, mai ales că pe vremea aceea nu aveam telefoane mobile, fără să ne arate teama pe care cu siguranță au simțit-o de fiecare dată când ieșeam cu bagajele pe ușa casei și plecam către alte zări, către alți oameni, către experiențe pe care nicicum nu le puteau controla.

Cele mai bune metode de a ne pregăti pentru viață…

Și totuși, o înțelepciune căpătată prin credință mai cu seamă, le spunea zi de zi, că încrederea ce au investit-o în noi și pe care ne-au arătat-o, că educația prin exemple de comportamente bune/dăunătoare, sunt cele mai bune metode de a ne pregăti pentru viață. Că însăși situația de a trebui să ne gestionăm singure problemele reprezintă o etapă decisivă în maturizare. Încă de mici, am avut tot felul de responsabilități. Pe lângă cea de a învăța, trebuia să muncim alături de ei. Nimic complicat. Nimic din ce nu poate face un copil. Dar însuși culesul corcodușelor, ori măturatul curții, ori spălatul vaselor, ori hrănirea câinelui, curățenia prin casă, toate au fost rând pe rând educatori invizibili. Că modestia nu e apanajul omului simplu, ci dimpotrivă. Că un zâmbet aduce lumină. Iar a spune adevărul nu ne face slabi și vulnerabili, ci ne transformă în oameni puternici, asumați. Ne-au făcut să prețuim munca, să ne mândrim cu rezultatele, să ne dorim din ce în ce mai mult să facem totul bine și cu măsură.

Cele mai bune metode de a ne pregăti copiii pentru viață. Independența trebuie construită

Independența, în mintea mea, trebuie construită. Precum educația. Precum stilul de viață. Orice cuvânt, orice gest, orice faptă, toate ajung mai devreme sau mai târziu la copiii noștri. Mi s-a întâmplat adesea să-i spun atâtea lucruri băiatului meu, pe care le credeam uitate, ba chiar credeam că nici nu le auzea. Le-am regăsit în situații, din care nu credeam că știe cum să iasă. Le-am auzit din gura lui, când eu eram sigură că au trecut prin mintea lui ca fulgerul, fără să lase urme.

Prietenia noastră, comunicarea, libertatea de a fi, de a-și spune părerile, pe toate trebuie să le oferim copiilor. În viziunea mea, ele construiesc indepenedența unui copil. Înțelegerea lui, chiar și atunci când simți că o greșală mai mare de-atât nu putea să facă, apropierea mai mare de el, când el tot ceea ce-și dorește este să se distanțeze. Toate însă, fără să îl sufăcăm, fără să-i dăm senzația că suntem pe urmele lui. Fără să-i pătrundem în intimitate mai mult decât el ne permite.

E un soi de respect pe care i-l oferim…

E greu. Știu. O simt chiar și acum, cu un băiat de 4 ani, care deja a început să impună limite, bariere între noi. Să le păstrăm, așa cum vor ei. Și mai mult de-atât, să le acceptăm. E un soi de respect pe care i-l oferim. În timp, el se întoarce către noi de un infinit de ori mai spornic, mai bogat. Însoțit de recunoștința că am făcut din el un om care știe încotro să-și poarte pașii. Care știe că o greșeală poate fi transformată în reușită. Folosindu-și ce a dobândit încă de mic: încrederea în el, capacitatea de a discerne, de a-și asuma deciziile, de a fi om mare.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()