Certurile între frați. Încă mă mai lupt cu ele. Încă experimentăm tot felul de tehnici noi de a le gestiona. Mi-am pus mâinile în cap de atâtea ori. Am simțit că iau foc, că văd roșu în fața ochilor. Am trecut prin toate fazele furiei, mai ales când motivele se întețeau și se repetau cu viteza luminii, de transformau casa într-un adevărat câmp de luptă.
Țipetele, loviturile, urletele, izbucnirile lor din cine știe ce motiv, care până la final nici nu mai este de actualitate, căci în timpul dezlănțuirii forțelor apare altul- toate ajung să ne tulbure, să ne obosească și să ne dea o perspectivă complet greșită asupra modului în care am putea gândi și practica o educație benefică, în sensul în care rezultatele chiar dacă nu sunt pe moment, ele să vina treptat-treptat și să fie trainice.
Certurile între frați. Butonul care trebuie apăsat
Copiii sunt ca niște butoiașe care trebuie umplute cu iubire, grijă și multă atenție, mi-a spus cândva un psiholog empatic și mult prea încercat de nevoia părinților de a-și putea găsi forțele în a-și ajuta copiii să-și controleze furiile. Angoasele. Căci, până la urmă, aici este butonul pe care trebuie apăsat.
Nu e suficient ca lupta dintre cei doi să se încheie la insistențele părinților. Este ca și cum ai pune un morman de paie peste un foc, crezând că le astupi, că îl faci nevăzut. În realitate, îl faci să ardă cu o și mai mare vâlvătaie. Cauza trebuie căutată mai adânc și atunci efectul nu este decât un răspuns la întrebările noastre de fiecare zi: ”ce au de ce se ceartă în halul asta? De ce urlă mereu? De ce izbucnesc în plâns isteric, când nimeni nu le-a făcut nimic?”
Modul lor de a se face auziți
Multe dintre ele sunt descărcări emoționale, care au legătură cu gelozia. Este gelos pe fratele sau sora lui, pe tata sau pe mama, despre care crede poate că nu au stat atât de mult timp cu el. Sau pe orice altceva, asta dacă exceptăm momentele de oboseală, care sunt unele dintre cele mai comune cauze pentru dezlănțuirile lor nervoase. Este un mod simplu și la îndemână de a se face auzit.
Luptele dintre frați sunt bătălii care se dau pentru supremație. Pentru a deține un soi de putere efemeră, care, odată câștigată, este repede dată uitării. Ați observat că după o ceartă puternică între copii, noi, părinții poate mai stăm supărați, dar ei își reiau nestingheriți jocul împreună?
- Vrei să știi mai multe despre cum să îți ajuți copiii? Găsești răspunsuri în cartea Parinti linistiti, frati fericiti – Cum sa crestem frati prieteni pe viata
Certurile între frați și supravegherea din umbră
Nu vă lăsați copleșiți de țipetele și furiile lor. Știu, este greu, iar câteodată impulsul de a interveni, de a ridica vocea crezând că oprim cearta, este uriaș. O greșeala pe care am experimentat-o de foarte multe ori. Am ales să-i urmăresc din umbră și să intervin numai atunci când s-ar putea pune în pericol unul pe celălalt. Să-i lași să-și gestioneze singuri problemele este un exercițiu care îi va ajuta pe viitor.
Chiar și daca acum sunt extrem de mici si am crede că gestul nostru de a ne retrage nu aduce nici un beneficiu. La final, când vâlvătaia s-a mai domolit, brațele mamei trebuie să fie prezente. Copiii au nevoie de consolare, de multe explicații, de vorbe care să le limpezească, să le cearnă, în toată nebuloasa acțiunilor lor, binele de rău. Copiilor trebuie să le arătăm că le înțelegem suferința, că le suntem alături, chiar și atunci când vina le este mare și am tinde să-i pedepsim, să nu le vorbim, să-i îndepărtăm.
Vorbele care aduc pacea
Apropierea, blândețea și vorbele care să le deslușească stările sunt arma potrivită în a-i face conștienți de propriile reacții, ca pe viitor să știe ce sunt și cum trebuie să le domolească. ”Înțeleg că ești supărat. Am văzut că ești furios. Hai să ne liniștim împreună și să ne gândim la un lucru frumos, care să ne facă plăcere. Să fim veseli, nu triști”. Sunt vorbe care aduc calmul și pace și care îi definesc copilului starea în care se află, dar îi oferă și o potențială soluție.
Mi s-a întâmplat adesea să stau lângă fiica cea mică minute în șir. La distantă, așa cum ea îmi impunea, dar cu misiunea clară de a ști că sunt alături de ea. Știam că bătălia este câștigată abia când mă lăsa să o iau în brațe și să o liniștesc. Este o etapa firească. Până la urmă, o etapă de învățare. De eliberare de stres, de frustrări, de trăiri negative, pe de o parte. Și de cunoaștere a lumii, a lor, a tehnicilor proprii de supraviețuire unor astfel de sentimente, extrem de puternice și de greu de gestionat pentru ei.
Un preț mic pentru o reușită mare
Când simt că răbdarea mă părăsește, îmi spun că nici un efort de a fi calmi, și blânzi, și înțelegători și peste toate astea, extrem de comunicativi, de dornici de a le prezenta și a le explica lumea bucățică cu bucățică, nu este în zadar. Este doar un mic preț pentru una dintre cele mai mari reușite ale lumii ăsteia: un copil empatic, cu mintea întreagă și cu inima mare.
