Copiii mei se ceartă pe jucării ca niște prădători! Cum arbitrăm certurile dintre copii?

Cum arbitrăm certurile dintre copii? Mi-am spus în gând, de atât de multe ori, cât de tare îmi doresc să nu mai fie ceartă, bătăi, urlete, violență între cei doi copii ai mei. Cât de bine ar fi să avem parte de liniște seara, când ne reîntâlnim cu toții, ori dimineața, înainte de a pleca care încotro are treabă. Pe orice rotiță, chiar și pe o biluță găsită din întâmplare printre jucării, cei doi copii ai mei se ceartă. Țipă, urlă unul la altul, și-o revendică, de parcă special pentru unul dintre ei a fost creată. Nu ar renunța nici unul, Doamne ferește!

Despre cum să crești frați fericiți poți afla de aici

I-am urmărit. Le-am analizat reacțiile, privirile, chipul, în timp ce furia îi transformă în mici pradători. Le-am observant gesturile, mâinile care se agățau de acel obiect cu credința că el este singurul care ar putea să le asigure mulțumirea și fericirea. Iar odată ajuns în mâinile unuia dintre ei, obiectul în sine își pierde valoarea. Gata. Îl câștigaseră. Îl obținuseră. Și, o odată cu el, un soi de forță, care le confirmă, în mintea lor necoaptă, supremația. Izbânda îi spunea câștigătorului că el este mai presus de celălalt. Că începe să semene cu un adult, care reușește mereu, care nu greșește niciodată. Un om care nu întâmpină obstacole și care, daca vrea ceva, își poate lua nestingherit. O imagine pe alocuri greșită, care denotă de cât de multă nevoie are cel mic de explicațiile noastre. De timp bogat petrecut cu el. De exemple bune, care să-i clarifice ce înseamnă cu adevărat să fii puternic! Și, mai cu seamă, că nu lucrul pe care îl obții este atât de important, ci mai degrabă modul în care îl obții.

Cum arbitrăm certurile dintre copii? Am fost de multe ori confuză. Îngrozită. Depășită de situație…

Copiii simt nevoie de putere. De a fi întotdeauna deasupra celuilalt. Simt nevoia să domine. În joc, în discuții, în orice. Și atunci își folosesc furia, tonul ridicat, plânsetele, urlete drept arme, cu care ei cred că vor izbândi mai ușor.

Am fost de multe ori confuză. Îngrozită. Depășită de situație. Suntem trei surori. Trei fete atât de diferite. Cu pasiuni ce merg în alte direcții, cu jocuri, care nu se pliează pe personalitatea celeilalte. Cu aspirații ce au avut traiectorii diferite, cu orgolii, cu voci puternice ce s-au lăsat întodeauna a fi auzite. Și cu toate acestea, nu țin minte să fi fost atâta agitație în casă, atâta disperare ca cea care se transforma în lacrimi uriase ce curg din ochii copiilor mei acum. Atâtea suspine și certuri, ce se lasă adeseori cu supărare mare, ce greu mai poate fi transformată în liniște.

Cum arbitrăm certurile dintre copii? Am dezbrăcat haina mamei și am îmbrăcat-o pe cea a copilului

M-am întrebat cum trebuie să procedez. Ce ar trebui să schimb pentru că inima copiilor mei să poată fi capabilă să împartă, creierul să înțeleagă și mâinile să dăruiască ceea ce au, între ei, dar și cu alții.

Vorbele, explicațiile, oricât de blânde, calde și pline de înțelesuri au fost, oricât de mult ar fi părut că sunt interiorizate și înțelese de către ei, nu au putut, în realitate să țină pasul cu ritmul disputelor lor. Mi-am spus atunci că singura arma sunt jocurile. Că pentru a fi înțeleasă trebuie să dezbrac haina mamei și să o îmbrac pe cea a copilul, care se joacă, care aleargă prin casă, care se lasă călărit, bătut cu mingi de plus, cu perne. Să fiu mama sau prietenul sau copilul, nu contează ce eram în mintea lor, important era că ei erau lăsați de mine să dețină controlul. Că ei, în acel moment, în joc, se simt puternici. Că au voie să impună reguli, să ia decizii, fără țipete, fără urlete, fără violență, ci ca un conducător bun și înțelept. Ca un adult responsabil, care iubește binele și frumosul. Iar că a fi puternic nu înseamnă să fii rău. Să strici. Să spargi. Să vorbești urât. Să bați. Înseamnă de fapt, să respecți, să fii grijuliu, responsabil și atent. Pe toate am început să le dezvoltăm în joc. Să le spun când mă doare ceva, să le vorbesc despre sentimentele mele și să-i determin și pe ei să vorbească despre ale lor.

Învățăm până la urmă, unii de la altii să ne pliem

Pentru că, până la urmă, nici în joc nu este totul permis, darămite în realitate. În joacă, mai putem trece limita admisa dintre permis și nepermis, în realitate nu. Însă, de-ndată ce spunem stop joc, ei știu că au voie să facă doar lucrurile permise. Că bătaia, țipetele, urletele, dominația într-un mod răutăcios, care face rău celuilalt, nu trebuie să existe.

E drept. Suntem la început. Experimentăm, căutăm soluții. Învățăm până la urmă, unii de la altii să ne pliem pe personalitatea fiecăruia, să ne respectăm reciproc dorințele, planurile. Să ne ducem visele până la capăt. Cu o singură condiție, însă: cu grijă, atenție și multă dragoste față de semenii noștri. Și să nu uităm niciodată că bucuria celui de lângă noi trebuie sa fie, măcar puțin, și bucuria noastră!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()