Copil cu temperatură 40, care nu scade cu nimic, în vreme de pandemie

copil cu temperatură 40
După două luni de izolare, cu ieșiri puține în jurul blocului, m-am trezit cu copilul arzând din cauza unei infecții bacteriene.

Mi-am spus că dacă stăm în casă, că dacă respectăm regulile, că dacă suntem riguroși cu igiena noastră și a copiilor, vom reuși să avem zile liniștite. Aproape două luni am privit soarele de pe fereastra prăfuită a blocului, la care se lucrează de prin iarnă. Casa ne-a devenit și parc, și loc de distracție, și loc de muncă și locaș sfânt în care să ne înălțăm rugăciunile și să aprindem candele întru bucuria Învierii Domnului.

Plictiseala copiilor am înlocuit-o cu cât mai multe activități distractive, de învățare, cu jocuri, muzică și dans, picturi, colaje din tot felul de materiale reciclabile, poezii, povești și întreceri cu premii.

Oră de oră, o încercare continuă de a consuma constructiv energia celor mici, fără să simtă prea tare lipsa plimbărilor și a jocurile pe care le făceam pe-afara. O stăruință permanentă de a îmbina lucrul pentru serviciu cu nevoile copiilor, în timp ce mâncarea clocotea pe aragaz, iar rufele așteptau să fie călcate și aranjate frumos în dulap. Zilele treceau ca și cum ar fi fost trase la xerox, într-un ritm pe care l-aș fi crezut mult mai lent, dacă cineva mi-ar fi spus că voi sta acasă atâta amar de vreme și nu voi mai irosi timpul pe drumurile făcute în oraș, ce păreau în trecut de neevitat.

2 luni de zile de bucurie, zâmbete, oboseală, iritare, emoții, griji, credință, speranță, mângâieri de copil, lacrimi de mamă îngrijorată, giumbușlucuri, experimente magice pentru copii, activități online, 2-3 ieșiri scurte ale copiilor cu bicicleta în spatele blocului, spectacole pe internet, brioșe cu răvașe.

Când febra nu trece cu nimic

Și pe toate le-aș fi putut duce în continuare, dacă nu ar fi venit ziua de miercuri. O zi ce părea obișnuită. Același amalgam de râsete, de conflicte între copii, de activitate intensă pe laptop, de mirosuri de mâncăruri amestecate în încercarea de a satisface cât mai multe gusturi. O singură ieșire scurtă a copiilor, de 15-17 minute, cu bicicletele peste drum de bloc, pe un teren gol, unde nu era nici țipenie de om. Și așteptarea serii, pentru un răgaz de câteva minute în fața unei cărți sau a televizorului.

O atingere într-o doară pe fruntea copilei mele și a bulversat într-o clipă întreg universul pe care ni-l creasem. Întreaga liniște îmbrobodită de lucruri frumoase. Întreaga mea strădanie de a face lucrurile cinstit și corect. Fetița mea ardea. Trupul ei era asemenea unui cuptor ce se încingea din ce în ce mai rău. 38 cu 7 acum, ca după fix 2 minute să fie 39 cu 2 sau cu 3. Nu aveai timp de câteva respirații, că termometrul și ajungea la 39 cu 9.

Ritualul ne era cunoscut. Îl uram deja. Îi știam metehnele. Nesuferit și chinuitor pentru copila mea, ce nu suporta compresele călâi în jurul bustului. De data asta trupul ei mic și drag tremura din tot rărunchii, chinuit de frisoane, în timp ce vâltoarea pielii nu scădea din acel 39 cu 8, 39 cu 9 cu nimic. Nici cu antitermice, nici cu împachetări. Abia târziu cu câte un Novocalmin.

Cauză neștiută. Antibiotic

O singură noapte am rezistat acasă. Cu inima strânsă, de simțeam că-mi crapă în piept, am decis totuși să mergem să-i facem analize. Am ajuns la spital, am suportat acuzele asistentelor cum că nu suntem în stare să scădem o temperatură, criticile lor cum că am fi inconștienți să venim pe vremea aceasta într-un spital. Până la urmă, cu inima ghem, am pășit pe culoarele goale, mirosind a dezinfectat puternic, de parca aș fi călcat pe cărbuni încinși ori pe cioburi ascuțite, care îmi sfredeleau nu numai trupul, ci și creierul care nu știa cum să reacționeze.

Ce decizii să ia în așa fel încât să nu-și pună și mai mult copilul în pericol. Au urmat analize de sânge, de urină, ecografie abdominală, control ORL. După care o lungă așteptare, în care am stat într-o încăpere în care mai venea, din când în când, o singură asistenta transpirată, în combinezon, cu două măști la gură, ce ne spunea doar atât: ”rezultatele au ieșit, așteptăm să vină medicul de la vizită”.

Copila mea ardea, deși fusese îndopată cu antitermice, cu supozitoare. Iar noi ne scurgeam pe lângă ea, șoptindu-i vorbe de alint, într-o durere aproape fizică, care sfredelea puternic. Infecție bacteriana a fost diagnosticul. Cauza, neștiută. Antibiotic.

”E o temperatură. Chiar nu puteți să o țineți în frâu?”

Sperietura nu trecuse. Nici pe departe. Mă simțeam intoxicată. Hainele îmi păreau munți de microbi, de virusuri care se plimbau peste tot pe noi. Temerea îmi sporea precum creștea temperatura fetiței mele. Ajunși acasă, rufe băgate la spălat, dezinfectat, spălat, împachetări, antitermice, antibiotic. Insuficient. Dacă nu e bun tratamentul? Orele treceau și nimic bun nu se întrezărea. Temperatura trecuse de 40. Telefonul îmi tremura în mână, fără să am nici cea mai mică idee cui să cer ajutor.

Sunasem cu o noapte înainte la un spital, iar asistenta mi-a închis telefonul, scurt: ”e o temperatură. Ce să căutați la spital?” Vorbele ei mi s-au spart în mii de bucăți, invadându-mi creierul blocat. Am sunat la pediatră. Apoi la Peditel. Am reanalizat împreună dozele de tratament, am discutat cu de-amanuntul fiecare mișcare pe care am făcut-o, de teamă să nu greșesc.

”Trebuie să fiți curajoși”

Am numărat căni întregi cu ceai îndulcit cu glucoza sau cu un pic de zahăr, plicurile cu seruri de rehidratare. Totul. Încă o noapte de foc. Încă o valoare de aproape 40 de grade. Încă o noapte de veghe, de împachetări. De rugăciuni. Și mie, în tot acest timp, îmi răsunau vorbele medicilor cu care discutasem la telefon: ”Pentru o asemenea temperatură, musai un litru și jumătate de lichide. Trebuie să fiți curajoși. E periculos, dacă nu se rezolvă până mâine, mergeți urgent la spital!”

Spre dimineață, chipul copilei mele, ce în sfârșit reușise să adoarmă profund, părea liniștit. Mi-era și teamă să o ating. Bujorii aprinși din obraji îi dispăruseră. Am atins-o ușor, cu mintea la tot ce-i sfânt, ce m-a ținut întreagă la minte până atunci. Febra trecuse. Și, o dată cu ea, simțeam cum inima mea începe să bată din nou. Calm și blând, ca și chipul fetiței mele, ce-mi zâmbea. În sfârșit, Doamne…

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()