Am avut o familie disfuncţională, cu un tată alcoolic şi o mamă care a ales să ignore problemele, afişând faţă de lume o atitudine de femeie împlinită, gospodină şi mamă de două fete deştepte şi cuminţi. Tot ce se întâmpla în casă noastră era musai să fie făcut ca să fim „în rândul lumii”, deşi traiul cu un părinte alcoolic făcea multe lucruri dificil sau imposibil de împlinit.
Crăciunul nu făcea excepţie. Dar dincolo de beţiile tatălui meu, certurile cu rudele lui şi cu maică-mea, au fost câteva Crăciunuri pe care le-am iubit. Câteva lucruri frumoase se repetau de fiecare sărbătoare de Crăciun şi care mă făceau să-l aştept cu nerăbdare.
Crăciunurile pe care le-am iubit. Cozonacul mamei
Am făcut de multe ori cozonac pentru familia mea, dar niciodată nu a fost ca al ei. Eu eram cea care o ajutam pe maică-mea la cozonac, îmi amintesc perfect ce făcea şi cum făcea. Degeaba, lucrul mâinilor ei este irepetabil, chiar şi pentru mine. Făcea câte şapte sau opt cozonaci care se păstrau perfect până după Anul Nou. Preferatul meu, făcut de mama, a pendulat mereu între cel cu mac şi cel cu nucă.
Bradul de Crăciun
Bradul nostru era mereu natural, înalt cam de 2 m, cumpărat de mama şi împodobit de mine şi de soră-mea. Îmi plăcea ritualul ăsta de făcut sforicele pentru bomboane, de atârnat cu grijă globuri şi beteală. Cred că cei mai frumoşi brazi i-am văzut atunci, în copilăria mea. Mirosul de brad nu-l pot uita.
Crăciunurile pe care le-am iubit. Turta dulce
Când eram foarte mică mi-o amintesc pe mamă făcând turta dulce. Mirosul mi se părea ameţitor, o văd şi acum parcă pe mama, întinzând foaia de aluat şi decupând forme de brăduţ şi de Moş Crăciun. Formele era manufacturate de tatăl meu care era tinichigiu. Cred că folosise tabla din ceva cutie de lapte praf cumpărată la negru de la saşii ce primeau pachete din Germania.
Portocalele
Eram privilegiată. Eram unul dintre copiii norocoşi care aveau portocale pe vremea comunismului. Parcă acelea erau mai bune, mai coapte, mai aromate. Nu cred că vor mai exista vreodată asemenea portocale.
Crăciunuri liniştite
Au fost abia vreo două. N-au fost întâmplătoare, dar nu mi-au fost nici dedicate. Taică-meu se simţea rău cu stomacul şi luase o pauză de la vin. Norocul meu!
Acelea au fost cele mai fericite Crăciunuri din copilăria mea. Fără stres că vor veni colindători sau rude cărora să le găsească nod în papură, fără frica urletelor şi obiectelor dărâmate în miez de noapte.
Crăciunurile pe care le-am iubit. Preparatele din porc
Nu era an fără ca ai mei să crească un porc în bătătură. Aşa că înainte de Crăciun era tăiatul porcului. Nu-mi plăcea mirosul de care se umplea casă când se pregăteau caltaboşul, toba. Îmi plăceau doar rezultatele gustoase. Făcea parte din tradiţia Crăciunului să pui pe masă preparatele din porc. Îmi aminteasc cum mama împărţea carnea tocată în pungi şi ştia mereu care este pentru sarmale şi care e pentru perisoare sau chiftele. Făcea ceea ce făceau toate gospodinele atunci. Ceea ce mai fac şi astăzi îm multe gospodării.
Înainte de Crăciun mama făcea pogăcele cu jumări, of, cât de bune erau! Erau un aperitiv grozav.
Prăjitura Arlechin
Aşa cred că se numea, o prăjitură cu glazură galbenă de gălbenuşuri pe care o mâncam mereu la vecina Silvia. Aşa-i spuneam eu, de când eram mică, simplu Vecina. Mamă de patru copii şi gospodină talentată, făcea prajituri de te lingeai pe degete. Dar „Arlechinul” ăsta cu crema lui galbenă, foile fragede cu umplutură de gem era ceva deosebit. N-am mai mâncat de atunci prăjitura asta. Iar din mâinile ei sigur nu o mai mânca, plecaţi dincolo sunt aproape toţi oamenii dragi din copilăria mea.
Crăciunurile pe care le-am iubit. Vinul de casă
Eram copil şi nu beam vin, dar vinul nostru de vie Isabela mirosea atât de bine. Al nostru era alb, iar al unchiului Ilie, fratele tatei, era roşu. Când vinul se turna în pahare de Crăciun pentru colindători toată bucătăria era invadată de mirosul strugurilor din Podişul Târnavelor. Paharele se ciocneau zglobiu când lumea era binedispusă.
Masa de Crăciun
În ziua de Crăciun la amiază, nici chiar tatăl meu nu era absent. Masa era tradiţională, nu era nimic ieşit din comun, doar că eram cu toţii la masă. Ceea ce se întâmpla extrem de rar. Pentru că tatăl meu nu era prezent aproape niciodată la masă duminica, sau măcar la vreo cină în timpul săptămânii. Bufeturile şi barurile erau mai atractive.
Crăciunurile pe care le-am iubit. Mersul cu sania cu tata
Pe atunci era multă zăpadă de Craciun, iar după-masa, tata mă ducea cu sania. Mai ales de Crăciun. Îmi amintesc paltonul negru al tatei, purtat doar la ocazii, doar nu era să meargă la fabrică cu el…Si căciula tradiţională, neagră, din blană de oaie. Se îmbrăca şi tata elegant, mă punea pe sania, făcută tot de el la fabrică. Era ger şi zăpada scârţâia sub paşii tatălui meu, eu eram învelită în pătură pe sanie şi mă bucuram de săniuţă şi de aerul înţepător şi mai ales de „soarele cu dinţi” cum îi zicea mama.
Ia de Crăciun
Cred că a fost Crăciunul lui ’85 când am primit în dar ia aceea cusută de naşa mea şi de verişoarele mele. Era o ie de fetiţă de cinci ani. Nu ştiu, poate mă înşel, poate nu am primit-o de Crăciun, dar eu aşa îmi amintesc. O mai am încă, o păstrez pentru fiica mea, Ilinca. Ani mai târziu am mai primit acelaşi model de ie de la ele, mi-a fost bună până acum vreo trei ani. O păstrez şi pe aceea pentru Ilinca
Pe atunci aşteptările mele legate de Crăciun erau aceleaşi ca şi acum, să fie linişte şi pace şi să ne iubim. Majoritatea Crăciunurilor nu erau aşa. Dar încerc să le fac frumoase acum pentru copiii mei. Aş vrea ca fiecare Crăciun să fie liniştit şi fericit pentru ei. Îmi doresc ca în viitor să poată să se refugieze în amintirea Crăciunurilor fericite din copilărie, oricând au nevoie.
Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.
