Vocea ta: Nu i-am pus cercei la naștere, am așteptat să decidă singură ce face cu corpul ei

Gabriela Maalouf

Punem cercei la naștere sau le lăsăm pe fetițe să ia această decizie când se fac mari?

Opțiunea mea pentru Charlize, fetița mea, a fost fără. Și cred că a fost o opțiune fantastică, în cazul nostru, dar vă voi spune povestea peste câteva paragrafe.

De ce am luat această decizie?

Nu a fost ceva întâmplător. Am cântărit bine opțiunile, am citit, m-am documentat și după o perioadă am luat și decizia: fără!

Motivele mele:

1. Durerea

M-am documentat asupra durerii resimțite în momentul respectiv. Am refuzat să cred pe cuvânt pediatrul, asistenta, mama, bunica. Mai toți ziceau că bebelușii nu simt durerea. Mie mi s-a părut ciudat. Dar ce? Bebelușii nu sunt și ei oameni? Dacă sunt mai mici, înseamnă că și durerea e mai mică? Dacă ei, micuții, nu pot protesta sau sunt linistiți automat cu un sân, suzeta, o asistenta binevoitoare care îi leagană insistent înseamnă ca nu au simțit nimic?

Așadar, studiind durerea am descoperit că ea diferă de la om la om, are praguri diferite și că, într-adevăr, unii nu sunt foarte afectați. În schimb, pe alții îi afectează, somatizează fie prin boală fizică asociată direct urechii sau prin trăiri emoționale de tipul fricii, anxietății în fața lucrurilor noi, teama că orice nou va aduce ceva dureros- fizic sau psihic. Așa că am hotărât să spun ”pas” acestei proceduri. Nu aveam cum să știu în ce categorie se încadrează bebelușa mea de zero zile, nu am vrut să risc.

2. Infecția

După ce am terminat cu durerea, înțelegând că aceasta este resimțită și ca bebeluș, și ca adult în același mod, am trecut la alte temeri: infecția! Mi s-a spus ca bebelușii au risc mai mic să se infecteze. Iarăși am cercetat și am descoperit că riscul de infecție este același la orice vârstă. Adultul care face infecție după ce face găuri în ureche, ar fi făcut și ca bebeluș și viceversa.

3. Alte lucruri pe care le-am auzit pro găuri în urechi:

“Crede lumea că e băiat.”
“Câteva secunde de durere, față de ce alte dureri vin-colici, dinți.”
“Din experiența mea/a vecinei/prietenei  am descoperit că nu e nimic traumatizant.”

Cum am perceput eu? Fiecare individ e unic. Nu putem ști, cu preponderență la câteva zile, ce îi poate cauza o traumă și ce nu, nu putem generaliza, bazându-ne pe experiențele limitate ale câtorva persoane cunoscute. Cu siguranță, vor avea parte de multe dureri de-alungul vieții, dar eu nu am mers niciodată pe premisa ”dacă tot îl doare, mai dă-i una”. În cele din urmă, eu cred că feminitatea nu stă în cercei, bijuterii sau alte accesorii.

4. Cum e în alte țări

Tot după documentări intense, am aflat că în multe țări europene este interzis să faci găuri în urechi până la un an, doi ani, patru ani. Probabil legea a fost dată, după o dezbatere între cunoscători, ținând cont de efectele adverse…probabil.

Și poate au fost mai multe motive, la momentul respectiv, nu mai țin minte. Ideea e că nu i-am pus cercei micuței. Am așteptat să ia singură o decizie față de corpul ei. La patru ani, a venit și dorința. Așa că ne-am pus pe povestit, ce înseamnă, ce presupune, când se consideră pregătită. După vreo săptămână de dezbateri, a decis că e pregătită. Ne-am luat frumos tălpășița spre un centru medical și am așteptat procedura. Mie mi-a fost frică de durerea ei, de decizia mea, am trecut printr-o avalanșă de sentimente. Ea era calmă. Am intrat, ne-am așezat, și-a ales cerceluși cu gărgărițe. Și i l-a pus pe primul… A țipat tare și apoi a plâns…

Am ieșit pe hol și i-am spus că e în regulă să plângă. M-a certat un tătic că de ce îi zic să plângă, că aud ceilalți copii și vor plânge și ei. Nu l-am auzit, îmi plângea sufletul în mine de ceea ce făcusem. Dacă greșisem? S-a liniștit dupa vreo 5 minute de plâns și mi-a zis: Hai să-l punem și pe celălalt! Să știi că nu am simțit nimic, m-a speriat zgomotul și atât! Am intrat zâmbitoare și l-am pus și pe al doilea, fără teamă (eu acum mă laud, mie mi-era un pic). Am vorbit vreo săptămână despre experiență, îmi spunea cât e ea de puternică și chiar a fost așa, și-a insușit o resursă fantastica de putere, ulterior. A mai câștigat putere de decizie, încredere în ideile ei, control asupra propriului corp (nu mai era a mea, în totalitate) și încredere în mine că voi fi alături de ea când decide ceva dificil, că o voi susține și iubi la infinit.

Nu pot spune cu precizie dacă a durut-o mai tare decât dacă ar fi fost bebeluș, dacă a fost mai traumatizată, cert este că m-am bucurat că nu am luat eu decizia de a-i cauza o durere, dar mai mult de atât am fost fericită că am putut discuta, că a avut oportunitatea să-mi spună cum s-a simțit, să plânga la mine în brațe conștientă că înteleg de ce plânge, că i-am înțeles durerea și teama, că am fost alături de ea când a luat o decizie dificilă. Bebeluș fiind, nu ar fi putut face toate astea.

Pentru noi, experiența a fost prolifică, ne-am deschis sufletele, ne-am temut impreună, am plâns împreuna, am fost puternice una pentru cealaltă.
E doar o gaură în urechi, nu e chiar așa o tragedie, spunea cineva. Poate…eu știu? Dar pentru mine acea mică deschizătura, banală, ar spune unii, a fost o altă portița de intrare în lumea miraculoasă, plină de lumină și iubire a sufletului fetiței mele.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa