Copiii mei vor totul sau nimic! Cum îi aduc împreună, cum îi fac să simtă iubirea?

mama copii imbratisare

Cum aduc copiii împreună? Sunt mama. Și de fată. Și de băiat. Nu știu încă dacă există vreo diferență între mamele de fete și cele de băieți. Nu știu dacă cele care au doar fete sunt mai iubitoare sau mai sentimentale, dacă stau tot timpul cu fundițele pregatite pentru copilele lor. Ori dacă au o grijă exacerbată ca rochițele și pantofiorii de balerină să nu se murdărească. Ori dacă mamele de băieți sunt un pic mai dure, mai puse pe disciplină și dornice să facă din băieții lor, viitorii bărbați, încrezători în ei și plini de speranță.

M-am întrebat adeseori dacă știu cum să mă port cu ei. Dacă ar trebui să fiu la fel pentru amândoi sau dimpotrivă, să-mi adaptez comportamentul, firii și personalității fiecăruia. Să descopăr sensibilitățile unuia și ale celuilalt, lucrurile la care sufletele lor vibrează, dar și pe acelea care le provoacă mari tristeți. Când erau mici, mai tot timpul au stat în brațele mele. S-au mărit, iar acum brațele sunt bune doar când vreo căzătură sau vreo bubă apărută pe undeva cer alinare.

Cum aduc copiii împreună? Blândețea și vorba calmă sunt armele cu care pot să lupt!

Cu primul copil, băiat, nu am fost niciodată prea mămoasă sau prea pupăcioasă. Permanenta mea prezență lângă el am crezut-o atunci suficientă. Sensibilitatea lui a fost adesea ascunsă de o agitație și o vervă ce-l făceau să pară un copil care nu suspină după îmbrățișările și sărutările mele. Mai târziu însă, abia dupa ce a venit pe lume și sora lui, am realizat cât de greșit gândisem și simțisem.

Zburdălnicia proaspăt venitei în familie, nebuniile ei, vigoarea și câteodată nepăsarea cu care trata orice lucru, l-au făcut pe fiul cel mare să capete în ochii mei imaginea unui copil mult mai cuminte, mai sensibil și mai introvertit decât îl crezusem. Am știut atunci că trebuie să-mi schimb comportamentul. Că blândețea și vorba calmă sunt armele cu care pot să lupt, atunci când năvălnicia acțiunilor lui ridică în aer casa.

Întunericul, singurătatea, toate îl sperie. Pentru el, nu e de ajuns să știe că suntem în casă, când se pregătește, de exemplu, de somn. Ne vrea alături, lângă el. Să ne simtă. Să îi spunem povești, să-i mângâiem fruntea, să știe că suntem acolo doar pentru el. Să ne declare în șoaptă, inevitabil, în fiecare seară, cu ochii abia putând să-i mai țină deschiși: ”te iubesc, mami!”, ”te iubesc, tati!”.

Gelozia-i mare. Și la unul, și la celălalt copil. Ei vor totul sau nimic. Să împarți, să dăruiești, să rupi din ce ai tu pentru a da altuia, chiar și când acel ”altcineva” este soră sau frate, e asemenea unui munte tare greu de escaladat.

Băiatul meu are doar 4 ani, dar știe deja că certurile, țipetele, răutățile mă întristează cel mai mult. Și că atenția mea este mereu împărțită. Poate de aceea, orice ieșire de-a lui din normă este pentru el semnul care-mi spune ”sunt aici, vreau să te am doar pentru mine!” Un strigăt, care mă îndreptă către el și mă îndepărtează de celălalt copil.

Căci o îmbrățișare în trei nu este atât de bună ca una în doi, par a gândi ei. Oricât aș încerca să-i apropii unul de altul, și pe amândoi impreună, de noi, părinții, ori de ei între ei, pare imposibilă. În mintea lor, brațele noastre sunt prea scurte ca să-i poată cuprinde pe amândoi de-odată, vorbele prea puține ca să facă ordine între ei, privirile prea inofensive ca să le poată citi, descifra. Și atunci, cum îi aduc împreună? Cum îi fac să simtă că iubirea noastră, pentru ei, e atât de mare, încât poți îmbrăca cu ea un întreg univers?

Cum aduc copiii împreună? Timpul și tăcerea ca aliați

Luându-vă aliat timpul. Și tăcerea câteodată. Și ea povestește atât de mult unor copii, cărora atâta timp nu ai făcut decât să le vorbești și să-i povățuiești. De ceva timp, am început să-i privesc și să-i ascult. Doar atât. Să las tăcerea mea să se scurgă printre țipetele lor. Să las brațele să-i cuprindă printre lacrimile ce le inundă obrajii. Funcționează. Linistea apare greu, dar se instalează țapăn. Semn că au înțeles. În sfârșit. Că iubirea mea și a tatălui lor este atât de mare, încât poți îmbrăca cu ea un întreg univers!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație