Cum creștem copii fericiți. Să termini primul. Să fii în top în toate. Simt cum încă de acum, din grădiniță, copiii mei iau viața ca pe o cursă. Ca pe o întrecere, care adesea nu duce nicăieri. Și care nu aduce nimic bun. Competiția, în esența ei, are meritul de a te stimula, de a te provoca, de a te face să dai totul în acea clipă. Te învață, treptat-treptat, prin exercițiu, să îți stăpânești emoțiile. Să le trasformi în adrenalină nedistrugătoare, care să îți țină mintea concetrată și spiritul puternic.
Competiția trebuie să te transforme într-un om perseverent, care știe și apreciează valoarea. Nu într-un colecționar de medalii, doar pentru a le putea etala. Copiii mei participă la concursuri de tot soiul. Și își propun să termine primii, crezând că astfel, la gâtul lor va atârna medalia câștigătoare. Rezultatul final le aduce câteodată, dezamăgirea pierderii locului pe care și l-au dorit atât de mult. Cum să le explic că strădania lor de a fi primi nu este întotdeauna suficientă? Sau că ea, din an în an, poate fi sporită, înmulțită și trasformată în victorie?
Pentru mine, competiția poate avea două tăișuri. Poate fi o armă cu care să lupți împotriva timidității, a emoțiilor care te blochează. Un exercițiu minunat pentru viitor. Pentru ceea ce urmează. Pe de altă parte, poate crea un dezavantaj enorm copiilor. Poate să-i direcționeze către câștig cu orice preț.
Fără să mai prețuiască procesul de învățare în sine. Fără să se mai bucure să descopere doar pentru îmbogățirea propriului univers. Copiii trebuie ghidați. Învățați. Ascultați. Personalitatea lor este singura în măsură să ne spună drumul pe care trebuie să îl parcurgem alături de copilul nostru.
Cum creștem copii fericiți. Unul dintre cele mai grele lucruri pe care le facem în viața noastră de părinți
Îmi doresc ca cei mici ai mei să fie fericiți. Pare atât de ușor de îndeplinit. În realitate, este unul dintre cele mai grele lucruri pe care le facem în viața noastră de părinți. Cum să-i faci să fie fericiți? Oferindu-le tot ce au nevoie? Ferindu-i de lucruri/emoții/ acțiuni care să-i scoată din zona lor de liniște și pace? Ferindu-i de provocări? Sau dimpotrivă? Împingând limitele? Stimulându-i să treacă peste bariere? Peste frici? Să experimenteze și lucruri ce nu le fac prea mare plăcere? Aruncându-i în vâltoarea vieții cu gândul că numai așa se vor căli?
Cât de multă grijă trebuie să avem la sentimentele lor? Cât să ținem cont de ele? Cât să le alungăm, ca și cum noi am ști mai bine pentru ei? Cât de mult să schimbăm ”nu-ul” lor în ”da-ul nostru”? Pe drumul în care vrei să aduci fericirea copiilor, sunt multe obstacole. Iau eu am pornit pe el, cărând pe umeri o cobiliță de care am atârnat două găleți cu apă. Obiectivul: să merg drept, fără să se verse vreo picătură din nici una dintre găleți. Într-un echilibru perfect. Altfel spus, fără să rănesc. Fără să exagerez. Fără să uit că a îndrăzni, că a-ți forța un pic puterile, doar pentru plăcerea experienței nu ar trebui să strice nici măcar celui mai timid copil.
Copilăria, ca fiecare altă etapă din viața noastră, trebuie trăită în propriul ritm. În acord cu structura ființei tale. Cu bucurie. Fără grabă. Fără opreliști. Mi-aș dori ca cei mici să simtă fiecare vibrație a fiecărei vârste. Să participe la concursuri pentru că așa reușesc să se testeze pe ei înșiși, nu neapărat că în felul acesta pot surclasa pe altcineva.
Cum creștem copii fericiți. Eșecul într-o competiție nu trebuie să-i îngenuncheze
Mi-ar plăcea să meargă la pas prin viață. Să nu alerge. Să aibă timp, răgaz să privească lumea, să o înțeleagă. Să o iubească. Și, în felul acesta, să își atingă visele, aspirațiile, dincolo de limitele impuse de ei poate, de societate, de oricine.
În cale să le stea doar conștiința. Ea să le dicteze ce-i mai bine de făcut pentru ei. Ea să le spună că frumusețea în orice nu rănește. Nu alungă. Ea să le spună că deznădejdea, dezamăgirile vin, doar pentru a-i întări. Pentru a le creiona drumul către un altul. Mai bun. Și nu pentru a-i doborî. Că eșecul într-o competiție nu trebuie să-i îngenuncheze. Nici să le șteargă orice urmă de încredere pe care o au în forțele lor.
Dimpotrivă. Trebuie să le dea motivația cea mai bună de a continua lupta: un drum dus până la capăt!