Cum m-a învățat mama să NU fiu mamă sau Parenting cu varză dulce și ciulama

relatie mama fiica
– Varza asta e dulce! Aaa, e dulce-dulce! Parcă nici nu sunt sarmale! Eh, dar sunt bune!
– Da, sunt bune! răspund și încep să studiez și eu farfuria.
– Ia să văd cum e mămăliga. N-are sare! Nu, nu, n-are sare. Mai trebuia sare.
– Mie mi se pare că e perfectă, îi răspund.
– Nu, mai trebuia sare.
– Ia să gust și din cotletul tău cu ciuperci! Hm, nu e cine știe ce. Mare chestie… niște carne și asta e o ciulama pe el. Nu crezi? Nu crezi că e făcută ca ciulamaua?
Cotletul meu nu e cotletul meu. Cotletul e al ei, deși ne-am comandat amândouă. Mâncăm în restaurantul unui hotel de 4 stele și mama niciodată, de câte ori am fost eu cu ea în vacanță, nu și-a comandat la nicio masă ceva diferit de mine. Am comandat în seara asta sarmale cu mămăliguță pentru că mi se frigea sufletul de poftă și am comandat și cotlet cu nu știu ce sos fantezist cu ciuperci. Am văzut că ar fi vrut, dar s-a oprit la sarmale când a auzit ce comand eu.
O ascult dezamăgită în timp ce îmi pregătesc ca Barbra Streisand ”the perfect bite” în ”The mirros has two faces”. Mi-am făcut soldăței din sărmăluțe și mămăliguță și o ascult pe mama cum îmi vorbește despre tot și despre nimic.
– Mariana cică a fost la Căciulata și a fost mâncarea ceva așaaa…. Cică de nota 20! Cică aveau dorada în crustă de sare și venea ospătarul și dădea crusta la o parte. Cică a și întrebat cum se face și cică se amestecă sarea cu albuș. Știai?
– Nu.
Au și aici dorada în sare. O să-mi comand eu mâine. Adică noi. Și gândul ăsta mă înfurie și mai tare și îmi dau lacrimile. Mă ridic și plec de la masă fără să scot un cuvânt. Mă duc la baie, respir adânc, mă uit în oglindă, iau o gură de apă de la robinet, cu palma, și plec înapoi la masă. În calea mea întoarsă, îi cer ospătarului o apă plată.
– Rece sau la temperatura camerei?
Detest întrebarea asta!
– Rece!
Deși nu de ceva rece aș fi avut nevoie. Aș fi vrut ceva cald… atât de cald încât să-mi încălzească și sufletul, așa cum cred eu că ar fi îmbrățișarea pe care nu am cunoscut-o niciodată… îmbrățișarea mamei. N-am nicio amintire din brațele mamei. Singura dovadă de iubire din copilăria mică este un pupic dintr-o seară de iarnă când mă punea la culcare. Acela a fost primul episod de fericire pură pe care l-am trăit – în sfârșit, aveam dovada că mama mă iubește. În rest, am fost ca foile de varză, ca mămăliga și ca ciupercile de pe cotlet din seara asta – niciodată cum ar fi trebuit să fiu – ba prea dulce, ba fără sare, ba o ciulama.
– Am fost să iau apă! i-am zis mamei când m-am întors la masă, deși dacă mi-aș fi lăsat lacrimile libere am fi fost cu toții martorii unei viituri provocate de suferință întinsă pe mulți ani și nimeni n-ar mai fi avut în veci nevoie de apă.
– Aștia cred că măresc aici, vara. Sau n-or mări? De ce n-or mări? Pot să desfacă toată partea asta și să aibă terasă și îți dai seama cât loc se face aici? Se lărgește mult încolo, vezi?
Și aici m-am oprit. Aici, n-am înțeles nimic. De data asta, nu mai vorbea despre mâncare, semn că și pentru ea se schimbase ceva. Dar în loc să vadă imaginea de ansamblu în care mă aflam eu, a ales să-și facă ochii roată prin restaurant și să vadă altă imagine la nivel macro. Se uita spre ferestrele mari, din podea până-n tavan, și vorbea despre evenimentele ce ar putea avea loc în restaurant și nu mai știu ce… nu mai urmăream.
– Mda… nu mă interesează, zic eu în timp ce nimicesc un soldățel de mămăligă cu furculița.
– Eh, bine că nu te interesează! Dar pe tine ce te interesează?
Cu toții avem un moment în viața în care știm că dacă ne pornim să vorbim, nu ne mai putem opri. Așa mă simțeam eu. Știam că dacă încep să verbalizez, nu mă voi mai opri decât foarte târziu și mă reținea, de data asta, doar faptul că suntem în public și mama detestă să nu fie perfectă în ochii lumii.
Am ales să nu-i mai răspund și am rugat-o frumos să mergem.
Au trecut anii în care încercam s-o fac pe mama să înțeleagă anumite lucruri. Au trecut mai bine de 10 ani de când i-am zis, cu lacrimi în ochi că n-am simțit niciodată că m-ar iubi, că nu a știut niciodată să-mi arate asta (NU am acuzat-o că nu m-a iubit!) Era, practic, al treisprezecelea ceas pentru mine și un tren întors din drum pentru ea. Mama n-a știut să ia trenul ăsta, așa că el a plecat din gara celei de-a doua șanse și nu s-a mai întors. Și nici nu cred că se va întoarce vreodată! Mama mi-a spus atunci, ironică, să termin cu prostiile și, prin urmare, trenul a plecat înnodând șinele în urma lui.
Acum vreo 6 ani, după divorțul de tatăl copilului meu, i-am amintit că atunci când i l-am prezentat și am întrebat-o ce părere are, ea nu mi-a zis nimic, dar a avut grijă să-mi scoată ochii ulterior că am făcut o alegere greșită. N-a avut nicio părere atunci. ”Ce? Era treaba mea? Tu singură ai hotărât! Tu ai ales! Nu e treaba mea! Nu eu am ales, eu te-am lăsat în pace!”
Așa cum m-a lăsat în pace toată viața! Eu am ales, nu ea! Așa cum am ales și ce am avut în farfurii în seara asta și în alte seri. Mama nu a făcut niciodată alegeri, drept pentru care predarea lecției deciziilor pe mine m-a sărit. Și nu e treaba ei! Mama crede că fiecare e responsabil de alegerile pe care le face. Din acest motiv, a preferat să comande sarmale și nu cotlet și tot din acest motiv îmi spune că nimic din farfurie nu e bun – pentru că am ales eu și vrea să îmi arate că nu am făcut o alegere bună!
Mama are 61 de ani și n-a înțeles nici până acum că de alegerile pe care le fac copiii, părinții sunt adevărații responsabili. Mama nu știe că formarea unui om depinde în mică proporție de factori externi și în procent covârșitor de părinți. Mama crede că viața mea nu e treaba ei, drept pentru care nici nu mă întreabă nimic despre ce trăiesc, ce simt, ce mi se întâmplă, prin ce trec, dacă îmi e bine, dacă îmi e greu, dacă sunt fericită. Dintre toți oamenii pe care îi am în jur, mama știe cel mai puțin despre mine.
Eu mi-am promis mie, ca mamă a copilului meu, să nu fiu niciodată așa. Au fost momente în care am crezut că mama e un caz pierdut. Dar nu e așa! Singurul câștig pe care îl am de la mama este faptul că m-a învățat, nu cum să fiu ca mamă, ci cum să NU fiu, ceea ce îmi e mai mult decât suficient! Știu exact cum nu vreau să fiu! Nu spun și nici nu cred că voi fi perfectă, dar greșeala de a-mi face copilul să se simtă neiubit n-am s-o fac!
Cred că niciun copil n-ar trebui să alerge toată viața după atenția, recunoștința și dragostea mamei. Cred că niciun copil nu merită să se simtă ignorat, insuficient de deștept, de bun, de frumos, de OM. Cred că niciun copil nu ar trebui să crească crezând că iubirea este o răsplată pentru ceea ce face. Cred că niciun copil nu trebuie să tânjească după îmbrățișarea mamei. Cred că niciun copil nu trebuie să ajungă la 34 de ani și să nu cunoască această îmbrățișare.
Cred că niciun copil nu ar trebui să fie, de fapt, varza-prea-dulce, mămăliga-căreia-îi-mai-trebuie-sare și ciupercile-ciulama-de-pe-cotlet din farfuria unei mame.
Michael Thompson spunea că poți ajunge foarte departe în viață numai cu iubirea mamei tale. Nu mă întreb unde aș fi fost azi dacă aș fi avut iubirea mamei mele, dar îmi doresc ca băiatul meu să nu ajungă să-și pună vreodată întrebarea asta!
Despre efectele relației defectuoase mamă-copil puteți afla mai multe și urmărind filmul ALICE T.care intră în cinematografe pe 9 noiembrie. Regizat de Radu Muntean, lungmetrajul pune sub lupă o mamă și o fiică aflate într-un punct critic din viața lor.
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație