Dependențele copiilor mei: ea nu se culcă fără păturică, el fără Țup!

Nu știu ce înseamnă sa fii un copil puternic. Nu știu dacă plânsul disperat ori căutarea cu privirea a părinților, atunci când nu sunt în vizorul lui, îl fac mai neputincios. Mai inadaptat. Sau pur și simplu, un copil ca oricare altul, care simte nevoia de siguranță și de afecțiune.

De când era mic, băiețelul meu a simțit nevoia de a fi lângă cineva. Singuratatea, tot ce pare pustiu, gol, îl sperie. Chiar și când se juca, prefera să simtă adierea mișcărilor mele prin preajma lui. Ulterior, și-a făcut un prieten. Unul cu urechi lungi, gâtul cusut de nenumărate ori și cât el de înalt. Un iepure. Cât a îndurat bietul iepure, numai sufletul lui din pluș știe. În prima lui zi de grădiniță, când abia împlinise 3 ani, printre copiii frumos îmbrăcați, cu papioane la gât și fetițe în rochițe învolănate, stătea mândru și Țup. Dacă cel mic fugea printre jaloane ori picta la masa de lucru, musai și prietenul lui, al cărui glas doar fiul meu se pare că îl auzea. El știa când era trist, când voia acasă, când îi era foame și mai ales, când nu voia să fie deranjat. Fără el, nu putea să doarmă.

Pe oriunde plecam, Țup era nelipsit. La bunici, la grădiniță, pe afară, în parc, în fiecare cameră a casei.

Bietul Țup obosise de atâta târât. Iar noi, părinții, nu știam ce să mai facem pentru a mai diminua dependența asta, la vremea aceea considerată de mine periculoasă. Deși știam că mai toți copiii au o astfel de jucărie sau orice altceva, ce devine pentru o vreme, scut de apărare. Un soi de reazim, atunci când ființa lor nu reușește să găsească resurse și mijloace pentru a-și ține în frâu sau pentru a-și învinge anumite izbucniri de sentimente. Țup devenise pentru el ajutorul de nădejde, în care își pusese toată încrederea. Singurătatea lui fusese înlocuită cu doi ochi mari și zâmbăreți. Un soi de legătură cu casa. Cu jucăriile lui. Cu noi, părinții. Cu tot ceea ce-i era drag și familiar. Și cu toate că înțelegeam aceste lucruri, lipitura asta atât de strânsă mi se părea aproape imposibil să o mai desfacem, fără să nu se rupă ceva acolo.

A venit pe lume și sora lui. Și a adus după sine multă gelozie, multă nesiguranță și o și mai mare dorință de a se refugia în ceva sau în cineva.

După vreo două luni de cărat zi de zi iepurele la grădiniță, verdictul educatoarelor a fost clar: perioada de acomodare s-a terminat. A venit timpul ca Țup să mai stea și pe acasă. Lacrimile de pe obrajii copilului nu s-ar mai fi oprit nicicum, dacă încă vreo câteva luni bune nu am mai fi cărat după noi iepurele. Îl lăsam singur în dulap, asteptându-și stăpânul să-l viziteze ori de câte ori simțea nevoia. Iar la somn, o poză cu Țup trona lângă pernuța lui.

În cazul fetei, cea care avea să-i fure inima era o păturică. Un fel de cercefel cu animăluțe, pe care-l strigă și-l caută de fiecare dată când e obosită ori tristă sau cineva îi invadează spațiul și o face să devină timidă. Cu cât ea își strângea mai asiduu în brate păturica, cu atât fratele ei își ținea la piept iepurele. Recunosc. Am crezut că până la adânci bătrâneți, el tot cu Țup o să umble. Treptat-treptat însă, a început să accepte că Țup îl așteaptă pe scaun, la intrarea în casă și că el are rolul de a păzi casa. Mai cu seamă că spiritul lui justițiar nu dă voie vreunei nedreptăți ori nelegiuiri să se petreacă. Se mai întâmpla ca și noaptea, câteodată, să se trezească și gândul lui tot la iepure să fie. Îl caută disperat și apoi și-l vâră sub braț. Gradul de dependență pare însă să se mai fi diminuat.
Acum, că am trecut prin experința dependenței primului copil de plușul său, încerc să conviețuiesc în liniște și răbdare și cu cea a fetiței. Pe lângă păturică, se mai adaugă și degetul, pe care și-l suge înainte de a adormi. Și obișnuița enervantă a băiatului meu de a mânca în fiecare seară, negreșit, un pic de brânză cu pâine prăjită, indiferent de ce altceva am mai avea pe masă.

Mărturisesc: nu îmi place ca cei mici să fie dependenți de ceva. Nici măcar de noi.

Nu privesc cu inima largă rutine, ticuri și tot soiul de acțiuni repetitive. În mintea mea, ele umplu, de fapt, niște goluri, pe care fie noi, părinții, fie mediul, fie structura mai complicată a copiilor mei, nu au reușit să le dăm de cap.

De ceva timp, am ajuns să-i spun copilului meu mai mare că și eu am temeri. Ca-ntr-un soi de confesiune, menită să întărească legătura dintre noi. Că și eu am neliniști. Și prieteni, care vorbesc însă. Cu care mă sfătuiesc. Dar cel mai mult și mai mult, îi am pe ei trei: tata, el și sora lui. Și că eu, când simt că îmi vine să plâng ori să sar de bucurie, ori să povestesc ce mi s-a întâmpla la serviciu, le povestesc lor. Cu încredere. Și credința că fie doar și așa, măcar pe jumătate, și problemele mele se fac mici, din ce în ce mai mici până dispar. Iar că puterea pe care o avem de a spune tot ce simțim, față de Țup, care are doar puterea de a ne asculta, este uimitoare. Nu ar fi păcat să nu profităm de ea?  

Într-o zi, a venit la mine și mi-a spus că este trist. Că Țup nu poate să-l ajute. ”Tu poți, mami?”

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație