Am tras primul fum de ţigară la sfârşitul clasei a 11-a. Era o zi perfectă de vară şi, pentru prima dată în trei ani, fusesem invitată să mă alătur unei găşti de oameni cool, care până atunci nu mă băgaseră prea mult în seamă. Dintr-odată mă simţeam importantă. Încet încet, ziua s-a transformat în seară, soarele a apus peste parcul în care ne făceam veacul şi, în taina nopţii, s-a scos o sticluţă de vodcă. Apoi s-au aprins ţigările. Furate, evident, de la părinţi, poştite acum de copii, pe furiş. Am refuzat să încep cu un Kent. Auzisem că e amar. Aşa că primul fum a fost dintr-un Monte Carlo mentolat. Abia l-am simţit. Nimeni nu ştia cum să fumeze pe atunci. Toţi trebuia să învăţăm. Har Domnului, avea cine să ne înveţe! Primele ţigări au fost pufăite. Abia mai târziu am învăţat să trag în piept. Şi-am tras. Şi-am tot tras. Şi-am tot tras. (Articol scris de Diana Vasiliu)
Fumatul vine întotdeauna la pachet cu nişte iluzii. Cei mai mulţi fumători fumează pentru că sunt atraşi de o serie de mituri şi de iluzii asociate ţigării. Se spune despre fumat că alungă stresul, că ajută la socializare, că îţi dă un aer interesant, că relaxează, că slăbeşte etc. Or, când vine vorba despre femei, ele sunt victime uşoare pentru că femeile sunt mai înclinate spre stat la poveşti decât bărbaţii, femeile sunt mai interesate să scape de kilogramele în plus şi tot femeile acordă o mai mare atenţie imaginii. De aceea, companiile producătoare de ţigări speculează intensiv toate aceste frici feminine şi vând iluzia fumatului drept o soluţie universală pentru problemele femeilor: suferi după o despărţire? Ia o ţigară. Ieşi cu fetele în oraş? Fumează! Vrei să pari mai interesantă, mai sofisticată? Aprinde-ţi o ţigară cu stil.
Toţi fumătorii, nu doar femeile, funcţionează în baza unor mecanisme de autoapărare, care se activează atunci când se confruntă cu informaţiile neplăcute despre fumat. Spre exemplu:
“Fumatul ucide” – Multe lucruri ucid.
“Fumatul cauzează cancere” – Bunicul meu a fumat până la 90 de ani şi a murit de moarte bună.
“Când părinţii sunt fumători, cresc şansele copiilor de a fi şi ei fumători” – De parcă n-ar exista fumători proveniţi din părinţi nefumători!
Fumătorii au nevoie să se apere în acest fel pentru că altfel ar fi obligaţi să-şi scoată capul din nisip şi să privească adevărul necosmetizat în faţă: fumatul este extrem de periculos, din toate punctele de vedere. Fumatul ne ruinează sănătatea, ne omoară înainte de vreme, strică educaţia copiilor, ne deteriorează relaţiile cu cei din jur, ne îmbătrâneşte mai repede etc. În timpul sarcinii, toate problemele legate de fumat se acutizeazaă. Sarcina aduce cu sine multe schimbări, multe întrebări, multe spaime şi deci mult stres. Ce “rezolvă” stresul? O ţigară. Sarcina aduce kilograme în plus. Cum le controlăm? Desigur, prin fumat. În plus, fumătoarele gravide sunt supuse oprobriului public manifestat extrem de sonor şi, deseori, chiar prietenele lor fumătoare le privesc acuzator. Aşa încât fumătoarele gravide se vor simţi neînţelese, singure şi abandonate. Or, ce rol mai îndeplineşte în mod tradiţional ţigara? Cel de sprijin necondiţionat. Iată cum, în ciuda instinctului matern care îndeamnă o femeie să facă ce-i mai bine pentru puiul ei, mecanismele psihologice ale capcanei fumatului reuşesc s-o ţină captivă, în detrimentul comorii pe care-o poartă în pântece. Deseori am auzit din gura gravidelor fumătoare următoarea explicaţie: “Doctorul mi-a interzis să mă las de fumat, pentru că asta ar genera un stres prea mare pentru făt. Mai bine reduc numărul ţigărilor”. Să lămurim inepţia. În primul rand, eu una nu am auzit niciodată un doctor care să spună aşa ceva. De aceea, întrucât ştiu cum funcţionează mecanismele subtile de propagare a unor informaţii false, v-aş recomanda un strop de scepticism când vi se transmite acest sfat. De ce nu e bine să ne lăsam pe jumătate de fumat, oricând, nu doar când rămanem însărcinate? Pentru că fumatul înseamnă în primul rând dependenţă de nicotină. Fiecare organism îşi are limita de consum, pe care va tinde să o depăşească. Spre exemplu, spunem că fumăm un pachet pe zi, dar, în realitate, depaşim deseori cele 20 de ţigări. Aşadar, dacă organismul tău îţi cere un pachet pe zi, reducând numărul ţigărilor vei suferi în primul rând de sevraj, pentru că vei continua să menţii adicţia chimică de nicotină şi, secundar, vei experimenta efectele nocive ale frustrării şi ale privării, pentru că singură îţi vei interzice să nu fumezi în anumite momente. Şi ştim cu toţii cum ne descurcăm în prezenţa fructului oprit. Toţi fumătorii care vor sa fumeze, dar cărora li se interzice fumatul într-un anume moment, pe o anume perioadă sau într-un anumit loc, sunt mai nervoşi, mai iritaţi şi mai stresaţi. Iar daca aceste emoţii negative fac bine fătului, dublate de adicţia de o substanţă extrem de otrăvitoare (nicotina este un insecticid), vă las pe voi să decideţi. Aşadar, în problema fumatului în timpul sarcinii, soluţia este una singură: nu se fumează deloc! Şi nici nu se stă în fum.
Preferăm să ne gândim la excepţii, decât la regulă. La exemplele norocoase. La Dumnezeu. Pentru că, dacă ne uitam la fapte, înlemnim de frică. Iar vina pe care o simte o mamă care a fumat în timpul sarcinii şi care nu a avut norocul să aibă un copil complet sănătos este cea mai grea pedeapsă pe care-o poate trăi cineva.
Întocmai ca în cazul gravidelor toxicomane care transmit dependenţa de drog copilului din pântece si, odată tăiat cordonul ombilical, cel mic intră în sevraj, acelaşi lucru se întâmpla şi în cazul fumătoarelor. Din fericire, sevrajul nicotinic este lipsit de dureri. Nu se percepe la nivel fizic, spre deosebire de sevrajul indus de drogurile grele. Însă şi sevrajul nicotinic lasă urme. Fumătorii descriu sevrajul ca pe o sumă de senzaţii: un gol care se cere umplut, ceva ce seamană cu foamea, nelinişte, nerăbdare, anxietate, chiar panică etc. Nou-născutul nu întelege ce i se întâmplă. Aceleaşi senzaţii le va percepe şi el. Doar că, spre deosebire de “oamenii mari”, singurul mijloc de a se exprima pe care-l are la dispoziţie este plânsul. Aşa încât va plânge. Mult. Aparent fără motiv. Până când organismul lui va scoate toate reziduurile de nicotină din sistem. Iar problemele nu se opresc aici.
Anul trecut am avut o clientă cu care am făcut cunoştinţă la telefon. Mi-a povestit că are doi copii şi că a fumat în ambele sarcini. Primul copil a ieşit bine sănătos, al doilea, însă, are probleme la inimă. Mi-a mai povestit cum în fiecare noapte îl verifică pe cel mic să vadă dacă mai trăieşte, dacă nu cumva i s-a oprit inimioara şi cum, de fiecare dată când se apropie de pătuţul lui, este copleşită de vină. Tot copleşită de vină este în continuare, ori de câte ori merge la medic cu cel mic, iar nopţile nedormite petrecute în spital, alături de copil, sunt o închisoare a gândurilor şi a scenariilor sumbre. Dar apoi, de fiecare dată, ca într-un script scris atent înainte de a forma numărul clincii, femeia în cauză termina convorbirea alinându-se: “Poate totuşi nu eu am fost de vină. Până la urmă, nici medicii nu mi-au spus clar că din cauza fumatului el s-a născut aşa şi, cine ştie, poate aşa a vrut Dumnezeu.” Poate. Dar diferenţa dintre o mamă fumătoare care are un copil bolnav şi o mamă nefumătoare, în aceeaşi situaţie, este dictată de conştiinţă. Prima este măcinată de vină, de presupuneri, de nişte demoni interiori pe care puţini sunt capabili să-i înţeleagă, dar pe care ea trebuie să şi-i rezolve cumva, pe lângă îngrijirea copilului, în vreme ce a doua are conştiinţa curată şi gândurile sale sunt îndreptate într-o singură direcţie: îngrijirea copilului bolnav.
Am cunoscut mame care vor să se lase de fumat şi care povestesc jenate următoarea secvenţă: copilul vrea în braţe sau vrea să se joace sau îi cere atenţie mamei, în timp ce mama fumează o ţigară, pe care alege s-o fumeze mai departe, refuzându-şi copilul: “Hai, măi mamă, nu vezi că fumez? Mai lasă-ma cinci minute”. Sentimentul de vină este copleşitor, pentru că, în acel moment, ele au ales între ţigară şi copilul lor. Şi au ales ţigara. Ce poate fi mai cumplit decât să ştii că e în puterea ta să schimbi ceva şi totuşi alegi să n-o faci? Se ştie că pentru un copil părinţii sunt Zeii absoluţi. Copilul imită tot ce face adultul şi, dacă părinţii fumează, este o chestiune de timp până când cel mic se va folosi de o recuzită improvizată sau va scoate o ţigară direct din pachetul mamei sau al tatălui, ori pur şi simplu se va preface că fumează o ţigară imaginară şi va recrea actul fumatului. Nu există o limită de vârstă la care copiii încep să copieze.
În ultimii ani, datorită campaniilor de responsabilizare, mulţi părinţi au început să separe fumatul de copii. Părinţii fumători nu mai fumează în toată casa, se izolează în bucătării sau pe scara blocului, nu le mai suflă copiilor fum în nas (deseori vedem pe stradă părinţi fumând cu copii mici în braţe, încercând disperat să sufle fumul în spate, în lateral, nu în faţa copilui), nu mai ies cu copiii în restaurante în care se fumează etc. Ceea ce însă părinţii fumători nu realizează este că demersurile lor sunt insuficiente. Pentru că da, îşi protejează copiii (parţial) de noxele din fumul de ţigară, însă nu-i protejează de imaginea actului în sine, care li se întipăreşte copiilor în cele mai profunde straturi ale minţii şi ştim cu toţii că la vârste mici copiii asimilează o cantitate imensă de informaţii, într-un ritm extrem de rapid. Ne mai mirăm de ce la un an de zile, eu însămi culegeam o ţigară de pe tava luatului din moţ şi o duceam instantaneu la gură, după cum bine vedeţi şi în fotografie? Ştiam deja ce se face cu ea. Văzusem în casă. Dar să revenim. Aş vrea să subliniez că incidenţa fumatului în rândul copiilor proveniţi din familii de fumători este incomparabil mai mare.
Deseori auzim următorul raţionament: “Când copilul meu o sa crească, n-o să-i interzic fumatul. Ba chiar o să-l invit să fumeze de faţă cu mine, e mai bine decât să se ascundă prin scara blocului!”. Oare dacă în loc de fumat ar fi vorba de altceva, ar mai sta în picioare această logică? Să presupunem ca în loc de fumat vorbim despre alcool. Sau despre heroină. Cu ce te ajută să vezi sub ochii tăi cum copilul tău işi injectează heroină în venă? Tot dependent e. Cu ce ce te ajută să-i torni tu în pahar? Dar desigur, cand vorbim despre fumat, vorbim de lucruri sfinte. Cu toţii am fumat măcar o dată. Dar mai presus de o dependenţă distrugătoare, fumatul înseamnă alterarea percepţiilor. Fumătorii nu mai “văd” clar. Zi de zi, fiecare fumător alege între ţigară şi familie. Între ţigară şi sănătate. Între ţigară şi copii. Între ţigară şi libertatea personală. Zi de zi, ţigara câştigă. De fiecare dată când mămicile fumătoare îmi descriu plângând vina copleşitoare pe care-o simt ori de câte ori refuză să-şi ia copiii în braţe, pentru că taman atunci şi-au aprins o ţigară, le spun următorul lucru: imaginaţi-vă că din secunda în care stingeţi acea ultimă ţigară, toate sentimentele negative dispar ca prin farmec. Pentru că avem de-a face cu o relaţie tip cauză – efect. Ţigara este cauza, vina este efectul. Dacă elimini cauza, se evapora şi efectul.
Când oamenii vorbesc despre lăsatul de fumat, de cele mai multe ori se bate apa-n piuă despre cele două mari beneficii imediate – sănătatea recâştigată şi banii economisiţi. Însă lăsatul de fumat mai aduce şi alte cadouri. Pe care le vedem dacă suntem puţin atenţi la noi înşine. Spre exemplu, sentimentul de libertate pe care-l trăieşti este extraordinar. La care se adaugă o doza imensă de încredere de sine, care aduce după ea curaj să deschizi noi drumuri, să construieşti. Şi, nu în ultimul rând, scăpând din capcana fumatului, scapi automat şi din capcana fricilor şi a vinilor care te macină. Desigur, e important şi cum te laşi de fumat. Contează dacă înţelegi toate mecanismele care te ţin captiv şi dacă te bucuri că scapi. Pentru că daca te laşi de fumat apelând numai la voinţa personală, plângând zilnic dupa micuţa ta prietenă, pe care tu ţi-o interzici (deci pe care tot tu ţi-o poţi, la o adică, repermite), dacă pentru tine lăsatul de fumat este un chin, nu o sărbătoare, atunci e o chestiune de timp până când te vei reapuca, cedând unei presiuni pe care tot tu ţi-o creezi. Deseori auzim despre femei care s-au lăsat de fumat când au rămas gravide, de dragul copilului. Asta e foarte bine, dar ideea e să rămâi nefumătoare pentru totdeauna, nu doar pentru 40 de săptămâni. Aşadar, chiar dacă stimulul celor două liniuţe roz pe testul de sarcină a fost suficient de puternic pentru a te opri din a-ţi mai aprinde următoarea ţigara, ar fi bine totuşi să te asiguri că nu-ţi vei aprinde următoarea ţigară când ieşi din spital, cu bebeluşul în braţe. Liberatatea ar trebuie sa fie pentru totdeauna, nu doar temporară.
Vreme de 11 ani, ţigara mi-a fost prietenă la petreceri, sprijin în vremuri grele, ajutor în clipe tensionante, muză în brainstorminguri. A jucat atât de multe roluri, încât ajunsese să-mi fie insăşi viaţă. Ajunsesem să o aleg pe ea în detrimentul oricui s-ar fi putut opune relaţiei noastre de amor: mama, tata, soţul meu cel nefumător, bunica, prietenele mele. În ultimă fază ajunsesem la trei pachete pe zi. Şi părea că nu mă voi opri niciodată. Nu voiam! Chiar îmi plăcea să fumez! Până-ntr-o zi când am înţeles că de fapt nici nu-mi plăcea să fumez, nici nu deveneam mai deşteaptă sau mai creativă dacă fumam o ţigară şi nici nu mă transformam în Audrey Hepburn când imi sfârâia jarul ţigării.
