Haideți să fim sincere despre nebunia nașterii și îngrijirii unui copil!

Mihaela Călin
mama bebelus nou nascut

Haideți să fim sincere despre nebunia nașterii și îngrijirii unui copil! Este îndemnul unei mămici – Ariella Cook-Shonkoff, psihoterapeut și mama a două fete., care povestește pentru www.washingtonpost.com șocurile care s-au succedat unul după altul din momentul în care a devenit mamă. 

40 de ore de travaliu și o cezariană

„Sarcina mea era destul de avansată în momentul în care m-am căsătorit. Așa că mi-am petrecut luna de miere în niște bikini minusculi, care îmi puneau în evidență burta, ca pe Sfântul Graal. Consumam numai smoothie-uri vegane și zâmbeam la vederea strălucirii mele în oglindă. Mi s-a părut mult mai interesat să-mi pictez burta, decât să am o conversație adevărată despre cum este viața cu un copil. Apoi au venit 40 de ore de travaliu, finalizate cu o neașteptată operație cezariană. Acest lucru a dus la întârzierea instaurării lactației, ceea ce a dus la hrănirea bebelușului printr-un tub, din cauză că pierduse prea mult în greutate. Stilul meu de viață a fost brusc schimbat. Iar scutecele murdare și-au făcut apariția în noua mea viață. Cealaltă față a nașterii a fost o experiență diferită de cea pe care mi-o imaginasem eu.

Maternitatea are și unele aspecte mai întunecate

Mă bucur că mamele sunt în sfârșit sincere, cu privire la experiența nașterii și a bebelușiei. Celebrități precum Ali Wong, Chrissy Teigen sau scriitoarea Angela Garbes sunt doar câteva exemple de mame care au împărtășit unele dintre aspectele mai întunecate ale maternității. De la modificările corporale post-partum la problemele de identitate ale cuplului și la așteptările legate de sexul copilului. Viitoarele mame ar trebui să știe aceste lucruri. Eu, una, știu sigur că mi-aș fi dorit să le știu.

Când am aflat că eram însărcinată cu prima fetiță, cu aproape patru ani în urmă, partenerul meu și cu mine eram în culmea fericirii. Eram în toiul pregătirilor de nuntă, iar această veste ne-a determinat să devenim proprietarii unei case. Așa că suprapunerea celor două evenimente era ideală. Mă apropiam de 30 de ani, iar ideea de maternitate a dospit adânc în mine încă de când eram mică. Prietenii și familia s-au bucurat pentru noi, iar oamenii de pe stradă ne felicitau.

Pe măsură ce copilul creștea în mine, am început să mă conectez cu el în mod abstract – dându-i o poreclă și urmărindu-i evoluția pe o aplicație. În jurul meu circulau tot felul de vorbe despre travaliu și planuri de naștere. Dar eu îmi imaginasem deja cum trebuie să arate nașterea ideală la domiciliu: într-o cabană retrasă la munte, lângă un lac, cu un șemineu mare cu lemne, cu o blană de oaie pe jos, cadă cu hidromasaj și bucătar personal. (Nu conta că nu plănuisem o naștere acasă.)

De ce nu m-a avertizat nimeni?

Nimeni nu m-a avertizat că din momentul în care voi deveni mamă, viața mea se va schimba cu totul. Cu cât mă pregăteam mai mult pentru travaliu, cu atât mai puțin mă pregăteam să devin mamă. Deși recunosc că nu mi-am pus destul de multe întrebări cu privire la ceea ce înseamnă viața cu un copil în casă, nici mamele nu mi-au oferit în mod voluntar aceste informații. În loc de o doză de realitate am auzit cuvinte precum:
„Vei iubi să fii mamă.”
„Este o experiență minunată.”
„Este o bucurie imensă”.

Deși nu mă îndoiesc că aceste cuvinte au fost adevărate, au zugrăvit în mintea mea o imagine deformată, una plină de armonie și fericire. În orice moment din aceste nouă luni, mi-ar fi prins bine un sfat prietenesc care să mă ajute să mă trezesc din transa de naștere, spunându-mi: „Trezește-te și miroase scutecele! Ești pe punctul de a avea un copil care va depinde de tine. Desigur, va exista multă bucurie, dar va exista și o mare responsabilitate. Vei avea noi provocări, iar această experiență te va schimba pentru totdeauna”. Mi-ar fi fost de folos asemenea cuvinte înțelepte din partea mamelor care ar fi vorbit de pe partea cealaltă a nașterii, despre modul în care au gestionat această tranziție.

Experiența nașterii și a bebelușiei după naștere

Absolut nimic nu a fost așa cum mă așteptam. Pentru început, concediul prenatal nu a fost o lună magică, plină de demersuri creative. În schimb, am zăcut că o leneșă pe canapea timp de 10 zile după expirarea termenului. După ce am încercat fiecare truc posibil pentru a face bebelușul să se miște, ziua cea mare a sosit în cele din urmă.

Mi-am imaginat că nașterea va fi o experiență glorioasă și că încrederea în instinctele naturale ale corpului o să mă conducă acolo unde trebuie. Mi-am imaginat o scenă intimă la spital, cu doula și partenerul meu, și câteva intervenții.

Iată realitatea: nu m-am simțit puternică precum o mama războinică, iar planul meu de naștere s-a dus pe apa sâmbetei. Am fost amețită cu medicamente, mi s-au administrat două epidurale. Am fost presată în mod repetat de o asistentă ca să fac „odată epidurala”. Și am fost subiectul unor mari ședințe spitalicești exact în momentele cele mai vulnerabile. Când era momentul să împing, eram prea anesteziată pentru a simți vreo legătură cu corpul meu. Mi s-a spus că am nevoie de o operație cezariană. Iar cortina a coborât în cele din urmă peste masa din camera de operație.

Am presupus că alăptarea se va întâmpla intuitiv. La urma urmei văzusem o mulțime de scene „Fecioara și Pruncul” în colecțiile de artă renascentiste. Dar după cum s-a dovedit, alăptarea a fost mai mult un meci de lupte cu copilul, încercând să găsească unghiuri perfecte, poziții și lactația. Greutatea bebelușului meu a scăzut, anxietatea mea a crescut și am simțit că eșuez ca mamă. A fost nevoie de mai multe drumuri la un consultant în lactație pentru a-mi da seama ce și cum.

Imaginea mea postpartum nu a fost cum mă așteptam

Mass-media creionează adesea corpul femeii postpartum ca fiind ușor restaurat la starea lui anterioară. Dar m-am trezit cu un corp fragil, bandajat, cu organe remaniate și un abdomen gol, fără miez. Arătam încă însărcinată și cu greu m-am recunoscut în oglindă. Nu exista nicio asemănare între corpul meu postpartum și cel pe care îl știam de o viață întreagă.

Unele femei visează la „trimestrul al IV-lea” ca fiind momentul lor de iubire cu bebelușul. Pentru mine această perioadă a fost plină de dragoste și bucurie, dar, de asemenea, au existat, momente de disperare și ambivalență cu privire la noile mele responsabilități. Deși inima mea s-a umplut cu noua iubire de mamă, în același timp ardea în mine dorința puternică de a alerga pe dealuri și de a construi o cabană de pustnic.

Dintr-o dată nu mai eram aceeași femeie care fusesem odată. Duse erau acele weekend-uri cu mic-dejunuri leneșe cu prietenii sau călătorii cu mașina de-a lungul Pacificului cu partenerul meu. Au dispărut zilele în care reușeam să-mi fac igiena de bază și acele zile cu cicluri complete de somn. Părți din mine s-au simțit rearanjate ca într-un puzzle: fizic, mental, emoțional și spiritual. Trebuia să-mi dau seama cum să mă adun.

După naștere m-am simțit nepregătită

Din anumite motive, mamele aleg de multe ori să păstreze tăcerea cu privire la provocările maternității. Nu știu sigur de ce. Poate că este negarea, rușinea, cercul evoluției (pentru a asigura procrearea) sau o tendință protectivă.

Indiferent de situație, acest gest de ignorare a unor emoții mai dificile, cu care se confruntă mamele, în timp ce transmit iluzia bucuriei totale, poate fi dăunător noilor mame. Acestea din urmă se pot simți izolate, insuficiente sau pot fi luate pe nepregătite ca urmare a reprezentărilor unilaterale a experienței nașterii și a bebelușiei.

M-am simțit nepregătită, neîngrijită, șocată, anxioasă, blocată, tristă și supărată în această nouă fază a vieții mele. A fost nevoie de un an bun pentru a-mi putea gestiona emoțiile și pentru a câștiga perspectivă.

Travaliul începe și se termină. Dar maternitatea, dacă ești atât de binecuvântată, poate dura o viață întreagă. Deși nimic sau nimeni nu te poate pregăti în totalitate, cred că mamele își datorează una celeilalte să încerce cel puțin acest lucru. Împărtășirea poveștilor noastre poate crea mai multă textură și nuanțe într-un portret istoric unidimensional al maternității. Și oferirea unor viziuni realiste, din experiențe adevărate va ajuta mamele să-și elaboreze așteptări mai realiste.

Pentru toate noile mămici, aș vrea să spun: „Felicitări!” Dar, mai presus de toate, vreau să vă spun că: „Nu sunteți singure”. 

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa