Fericirea copiilor este fericirea mea. Dar de visele mele când să mă ocup?

fericirea copiilor
Dacă mă întreabă acum cineva ce m-ar face fericită, în afară de fericirea copiilor nu știu ce să răspund.

În goana după fericirea copiilor, uit de mine. Mă privesc prea rar în oglindă, ca să mă văd pe-de-a-ntregul. Aleg sa pun haina obișnuinței pentru toate câte le port cu mine. Să-mi pun plasturi peste găurile pe care câteodată simt că le-am tot adunat și care se cască din ce în ce mai mult, sub povara reproșurilor ce mi le fac.

Plâng câteodată. Și mă cert. Și iară curg muștruluielile cum că nimic nu-i suficient. Nimic prea bun. Nimic prea bine. Și-atunci dispare liniștea. Și peste toate, chiar și peste chipul copiilor mei pun tristețea mea. Neîmplinirea mea. Visele mele ce parcă nu au voie să se nască.

Am terminat Liceul Pedagogic. Am făcut o școală de Jurnalism. Un master care să mă învețe cum să comunic și, mai ales, ce. Acum ceva timp, am străbătut țara asta în lung și-n lat, am scormonit printre suferințele oamenilor și i-am ajutat, cu toate forțele mele, sa le fie mai bine. Am cunoscut oameni pentru care fericirea se scrie cu lingouri de aur și pe alții pentru care binele și frumosul capătă glas prin notele mari obținute de copii învățând la lumina lumânării.

Coperta_CopiiFericiti_c1

Volumul „Părinți liniștiți, copii fericiți – Cum să înlocuim țipetele cu conectarea” de Dr. Laura Markham se găsește pe rafturile librăriei virtuale TOTUL DESPRE MAME. Acum nu vă rămâne decât să vă pregătiţi o cană de ceai, să vă aşezaţi în fotoliu şi să citiţi liniştiţi preţ de cinci minute, până când copilul se trezeşte, vrea să facă pipi sau toarnă borcanul de miere pe pisică.

Vouă vă e dor de vremurile trecute, în care nu vânați fericirea copiilor?

Am stat pe paturi de spitale mută, neștiind ce vorbe de alinare să spun mamelor năluci, lipite de trupul bolnav al copilului lor. Am învățat de la toți să prețuiesc viața. Să aleg să lupt. No matter what.

Și acum vă întreb pe voi, mame bune și iubitoare, mame asuprite de oboseală și chinuite de frământări, ați simțit vreodată că viața vă este schimbată prea mult, că vă este dor de vremuri trecute? Că visele copiilor au devenit și visele noastre? Că visele soțului ori ale părinților se întrec care mai de care să prindă chip? Dar visele noastre?

Dacă cineva m-ar întreba ce îmi doresc, doar pentru mine, nu știu dacă aș mai ști să răspund.

Fericirea copiilor, ținta supremă. Dar pe tine ce te face fericită?

O mamă când își mai împlinește visele? Mama din mine le-a uitat pe ale ei. Își amintește de pasiunile trecute, de dorințele neîmplinite, rar, când simte că nu mai e ea. Când securea tăioasă a vremurilor pe care le traversăm amenință cu retezarea capului. Când ne spunem că, dincolo de mame, musai să fim soții, prietene bune, vecine minunate, gospodine desăvârșite și, mai ales, profesioniste în meseria pe care o facem.

Când avem senzația că trebuie să o luăm de la capăt. Să învățăm lucruri noi, să deprindem alte meserii, ca să putem face parte din nou din această lume atât de schimbătoare. De nelalocul ei câteodată.

Vi s-a întâmplat? Într-una din acele zile îți aduci aminte că îți place să citești. Iar cartea aceea pe care tu însăți ți-ai comandat-o de Crăciun, ce a străbătut tăcută și cuminte un anotimp întreg, în sfârșit, simte că se face utilă. O pagină, două. Îți place. Descoperi un personaj, îi afli numele, parcă e și puțin mister la mijloc și gata. Ai adormit.

Un film la 2 noaptea

A doua zi, visul se întrerupe, Cartea își reia locul cuminte și tace. Sporovăiesc din gura mamei întâmplările din cărțile pentru copii, din cărțile de psihologie, care te învață să fii un bun părinte, o bună soție, să lupți până la capăt, să te mobilizezi și să dai plânsul pe mici bucurii. Că bei o cafea, numai dacă reușești să te trezești cu o oră înainte să o facă cei mici. Sau că vezi un film, cu condiția să accepți să te culci la două noaptea, ce să-ți fac dacă mai devreme de miezul nopții nu ai reușit să-ți termini treaba?

Să-ți cumperi o rochie frumoasă, după care tânjeai de ceva timp, dar nu care cumva să te îngrași, după ce că te aranjezi și așa atât de rar, nu ar fi păcat să dai banii pe ea doar pentru câteva purtări?

Și-atunci te întrebi iar: o mamă când își mai împlinește visele? Când spune cu tărie că este fericită? Doar ea, fără să trăiască prin fericirea copiilor? Nu știu. În mintea mea, distincția asta nu se mai poate face. Fericirea mea are chip de fetiță și de băiețel. Și totuși…întrebarea rămâne: o mamă când își mai îndeplinește visele? Doar ale ei?

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()