”Tu ești fratele mai mare. Renunță tu!”, ”Dă-i jucăria ei, ea e mai mică!”, ”Ce copil neînțelegător! Nu vezi că e mai mic și că plânge! Lasă tu de la tine!” Sunt vorbe pe care le spunem atât de des fraților mai mari, că parcă au devenit un cod universal valabil al încercărilor noastre disperate de a pune capăt certurilor inevitabile și nesfârșite dintre frați. Ghinionul lui. Dacă a vrut să fie primul moștenitor al familie, trebuie să plătească.
Cine altcineva să fie cel înțelegător, dacă nu el? Să renunțe mereu la ceea ce își dorește. Să lase din mână jucăria pe care abia a atins-o, dar pe care, ghinion, și-o dorește și fratele mai mic și, ca să o obțină, scoate artileria grea: cele mai îngrozitoare urlete și țipete, că ai da orice numai să ai parte de un strop de liniște.
Și fratele cel mare vrea tratamentul blând al mamei
Și te vezi iar apelând la fratele mai mare, cerându-i din nou să dea dovadă de înțelepciune, de înțelegere, de bunătate, deși poate are doar câțiva anișori. Să-și calce iar pe inimă și să renunțe în favoarea fratelui sau surorii mai mici, deși și sufletul lui tânjește după aceeași jucărie, aceleași vorbe înțelegătoare ale mamei, același tratament blând și permisiv pe care adulții din jurul lui îl adoptă cu frații mai mici, chiar dacă poate diferența dintre ei nu depășește nici măcar un an.
Unii renunță ușor. Li s-a urât de la atâtea urlete și nervi. Și-apoi au înțeles parcă că mama e prea tristă și prea obosita ca să-i mai pună și ei un ghimpe în inimă. Și, mai presus de toate, au ajuns poate să se identifice cu rolul asta ingrat de renunțător. Și așa își mai adaugă în suflet un strop de frustrare, se afundă în activități alese cu grijă, care să nu-i facă cu ochiul fratelui mai mic, se închid în ei și continua să spere ca măcar o data adulții, cei care îi hotărăsc soarta până el va crește, îi vor lua și lui apărarea și-l vor face să se simtă ocrotit și protejat.
Povara de pe umerii copilului
Alții ripostează. Și își strigă tare și răspicat furia. Se simt nedreptățiți. Și plâng. Și spun până obosesc că nu-i corect. Dar până la urmă, tot renunță. ”Lasă-l, că e mai mic!” sau ”Nu fi rău, dă-i lui jucăria, e fratele tău!” au întotdeauna sorți de izbândă.
O izbândă nedreaptă, aș spune eu. Una care se poate aplica o dată, de două ori. Dar nu mai mult. Nu ca o obișnuință a renunțării și a blazării. Ea nu trebuie să devină o povară pe care un copil mai mare trebuie să o poarte, de parcă dorințele lui, bucuriile lui, alegerile lui nu ar conta decât în măsura în care fac bine sau rău celor din jur.
Fratele mai mare învață prea repede renunțarea
Copiii, mari sau mici, trebuie tratați la fel. Dovezile de înțelepciune pe care le cerem îndeobște copiilor noștri mai mari nu de la ei trebuie să vină. Ci de la noi, părinții. Bine ar fi ca un copil să renunțe la o jucărie din empatie, din dorința proprie de a face bine. Pentru că așa îi spune sufletul, pentru că a înțeles din explicațiile părinților că e bine să fii cu inima largă, deschisă la fapte bune.
- Vrei să știi mai multe despre cum să îți ajuți copiii? Găsești răspunsuri în cartea Parinti linistiti, frati fericiti – Cum sa crestem frati prieteni pe viata
Un copil are voie să spună, fără teama de a fi certat: ”Ai puțină răbdare. Mă mai joc eu puțin și apoi îți voi da și ție jucăria!” Are nevoie ca vorbele să-i fie susținute și întărite de atitudinea părinților. Un copil care va renunța zi de zi, ceas de ceas, în favoarea fratelui, apoi a colegului de școală, a vecinului, a omului de pe stradă o va face nu neapărat că a înțeles că renunțarea asta poate fi considerată o faptă bună, ci pentru că el a ajuns să creadă că asta e tot ceea ce îl definește: renunțarea.
Uneori, e important să ții cu dinții de ce e al tău. Chiar dacă ești fratele mai mare
Fratele mai mare va crește, va deveni adult și va adopta poate aceeași atitudine: va renunța să-și argumenteze părerile. Va renunța să lupte pentru ceea ce își dorește, va renunța la vise pentru că așa a fost obișnuit.
Este bine să știm când să renunțăm pentru semenul nostru, este minunat să avem bunătatea și empatia necesare atunci când sufletul ne-o cere. Dar la fel de bine este să știm să ținem cu dinții de părerile noastre când credem în ele și mai ales când sunt certificate de argumente puternice. Să cerem unui copil să renunțe în permanență, doar pentru ca este mai mare este ca și cum i-am scrie în ADN-ul său gena abandonului.
Îmi învăț copiii să renunțe unul în favoarea celuilalt
L-am îmbrăca mereu în haina învinsului, când în viață este bine să știi cum să porți ambele haine: și pe cea a pierzătorului, cu demnitate și cu dorința mobilizării, și pe cea a învingătorului, care să îți dea încredere în forțele proprii și resurse pentru a încerca și pe viitor bătălii pe care altfel, poate le-ai lăsa câștigate de alții, fără ca măcar să încerci să lupți.
Am încetat să-mi îndemn copilul mai mare să renunțe în favoarea surorii lui. Uof, ce greu e să desparți doi copii care vor mereu același lucru. Dar credeți-mă, nu e imposibil. Cu argumente simple și reguli cât să avantajeze ambii copii, se poate. Treptat-treptat vor învăța să respecte reciproc alegerile fiecăruia, să se joace împreună și chiar să renunțe în favoarea celuilalt, dintr-un impuls minunat de bunătate și generozitate.
