Ilinca Nanoveanu: O mie nouă sute optzeci

TOTUL DESPRE MAME

În 1980, pe 3 ianuarie, mama mea a început un carneţel nou pe care a scris:
Ana Ilinca Nanoveanu
3 ianuarie 1980
ora 0.30
Spitalul Filantropia
Dr. Buji Ioaniţiu
3300 gr 50 cm

Acolo am apărut eu. Încă nu ştiu de ce sau pentru cine. Poate pentru ea. Dar ea nu mai e.

După programul de supt, apar primele cuvinte: mama, tata, caca, pica, bebe, coco, bobi, boc boc (oamenii care repară caloriferele), qui – qui (linguriţă), Nane (Doamne Doamne)

Apoi un text:
Stă atârnata de balustrada ţarcului în balans, distruge tot, scoate din sertare, nu se lasă impresionată de NU, rupe flori, apoi arată că trebuie doar mirosite, bea apă-n neştire, fuge şi pe partea carosabila a străzii, e înnebunită după pisici, câini, copii, e bătăuşă şi se descurcă în orice situaţie (destul de brutal). Când nu-i convine ceva plânge după maaama!

Cu oile de la Moieciu

Apoi câteva propoziţii:

Cine ela? = Cine era?
Linca va să lela = Ilinca varsa oală
Unde opilu = Unde e copilu’?
Cacuns! = S-a ascuns!
E mumos la fefeica = E frumos la biserică
Linca e muminte = Ilinca e cuminte
Obete Obela = O iubesc pe Isabela
A unit Bobi la şcoală? = A venit Bobi de la şcoală?
Linca a ulat a opt = Ilinca s-a sculat la 8 (orice oră e 8 )
Linca obește = Ilinca vorbeşte
Nu stinge momina = Nu stinge lumina
Doamne elește = Doamne fereşte

Mai târziu, au început confuziile de genul: un moby dick = un bigudiu, gina = cina, bărăganii = bădăranii (de Carlo Goldoni), argățoasă = arţăgoasă, văduva = măduva de la os, băieţei cu lapte = tăieţei cu lapte.

De luni mergi la Madame

Dar, în amintirile mele, viaţa mea nu începe pe un caiet, ci pe o bordură din faţa casei. Acolo mă aflam când mama a venit de undeva şi mi-a zis: „De luni o să mergi la Madame!” Eu m-am bucurat aşa cum mă bucuram de orice şi probabil că de aia nu am înţeles de ce o bunică, câteva zile mai târziu, şi-a lăsat nepotul urlând la ora de franceză pe care eu de abia aşteptam să o începem. Scena se va repetă de fiecare dată.

Cu Madame la serbare

Mai târziu am aflat că am început să merg la Madame de la vârsta de trei ani. Aşadar, la trei ani, eu stăteam pe bordură, nepăzită de nimeni, şi mama venea de undeva. Sau poate eram păzită?

Madame era într-adevăr o doamnă şi nimic nu o poate defini mai bine. Cred că avea deja vreo 70 de ani când am început să merg la ea. Era slabă, elegantă, mereu aranjată, dar fără nimic ostentativ. Madame a jucat un rol esenţial în viaţa noastră. Toată dedicaţia ei, tot timpul pe care ni l-a acordat, toate poveştile spuse, toate cântecele învăţate, toate vorbele şi toate atenţionările, toate sunt adunate şi păstrate în formă pură în interiorul nostru, în fiecare celulă şi asta o poate confirma orice elev de-al ei.

Îmi dau seama, abia acum, că toată viaţa ei eram noi. Noi, copiii, cu care avea ore de dimineaţa până seara, din toamnă până în vară. Cu noi petrecea Crăciunul şi venirea vacanţei de vară. Noi îi umpleam casa cu chiote, îi dezechilibram masa umblând la balamale de emoţie că nu mai ştim cum se zice un cuvânt, îi udam holul cu zăpada de pe ghete, pe care uitam să o ştergem cu măturica pusă atent la intrare, îi miroseam florile de pe cămaşă şi o puneam să îşi schimbe piatra de la un inel minune care avea pietre de schimb într-o casetă căptuşită cu mătase.

Când am ajuns acasă, după prima lecţie de franceză, a avut loc următorul dialog:
– Cum a fost la franceză? m-a întrebat mama.
– Bine, dar Madame a spus că sunt pasaj.
– Cum adică, eşti pasaj?
– Aşa mi-a zis! i-am răspuns eu.

Într-un final, mama s-a prins că Madame îmi spusese: Tu n’es pas sage!
Tu n’es pas sage, fais attention, fais la liaison
îmi răsună şi acum în minte.

Locuind pe aceeaşi stradă se întâmpla deseori ca Madame să vină de la cumpărături, iar eu, care mă jucam, să o văd din capătul celălalt. În acel moment, al recunoaşterii reciproce, eu începeam să alerg, iar ea se îndrepta repede către un gard. Se pregătea pentru impact, pentru că eu îi săream în braţe cu toată forţa, fără să ţin cont de cât de mică şi de slabă era.

Ghandi

Cu Ghandi de ziua mea

Opusul lui Madame cam din toate punctele de vedere era Ghandi, pe numele lui adevărat Alexandru Marinescu, un fost marinar (of, ce greu e să încerc să îi definesc pe aceşti oameni minunaţi după profesie, e ca şi când aş spune despre mamă că era „o traducătoare”). Pensionar, încă îndrăgostit de soţia lui care nu mai era şi căreia îi păstra camera intactă, Ghandi mergea pe bicicletă până la 2 Mai, ne făcea scamatorii la zilele noastre de naştere, ne adormea cu Nibelungii, ne învăţa să schiem şi să mergem pe bicicletă. Spun „ne” pentru că Ghandi era bunicul adoptiv al mai multor copii din familii diferite. Aşa se face că, ducându-l la un film cu roboţi pe Victor care avea probabil în jur de cinci ani, acesta i-a mărturisit că şi-ar dori şi el un robot al lui. Atunci Ghandi i-a spus: „Păi, mă ai pe mine!” Victor l-a privit într-o nouă lumină şi l-a rugat să îşi demonteze o piesă ca să îi demonstreze că e robot. Atunci Ghandi, fără nicio rezervă, şi-a scos proteza. Victor a fost, bineînţeles, fascinat. L-a rugat totuşi să îşi scoată şi capul dacă poate. Ghandi a încercat, a învârtit, a tras, apoi şi-a adus aminte că a uitat cheia acasă.

Ghandi mă punea să o întreb pe Madame ce înseamnă péter.

Am treabă, trebuie să mă joc 

Aşa îi spuneam soră-mii care mă punea să fac treburi casnice sau îmi propunea idei de-ale ei. Şi mă jucăm orice şi cu oricine. Am dat de mâncare la păpuşi până a putrezit mâncarea în ele, am spălat ursuleţii (nespălabili la vremea aia), am tăiat colţurile pozelor de familie, am făcut strategii cu soldăţei până au crăpat toţi, m-am jucat cu maşinuţe, cu nisip, cu beţe, cu arcuri, cu marocco, cu cărţi, am făcut corturi din pături, igluuuri din zăpada, am ars un telefon vechi de 30 de ani apoi am dat cu parfumul cel bun al mamei că să acopăr mirosul, m-am jucat de-a Micul Zburător şi de-a Arabela, am sărit elasticul, m-am căţărat în toţi copacii, am sărit toate gardurile din cartier fascinată fiind de ce uşor se poate trece de pe o stradă pe alta doar sărind un gard, am cules salamandre din Grădina Botanică, m-am murdărit, julit, învineţit. Şi nu singură, ci cu alţi copii, mai mari, mai mici, băieţi, fete, mai şefi, mai pasivi.

Nina, în vârstă de 4 ani jumate, m-a întrebat ieri: „Tu cum te jucai cu păpuşile cu mama ta?” Nu am ştiut ce să îi răspund. Nu-mi aduc aminte să mă fi jucat cu mama ceva, dar ştiu că era mereu acolo. Era undeva în casă şi la un moment dat mă chema să mănânc sau să mă culc. Cred că din acest motiv mi-e uşor să simt şi acum că e lângă mine. Pentru că eu continui să mă joc, să aleg, să hotărăsc, să acţionez, dar ştiu că ea e acolo lângă mine. Chiar dacă nu mă ajută efectiv, este, pur şi simplu.

Eu, mama și sora mea

Îi simţeam prezenţa cu mai multă intensitate în vacanţe. Nu aveam bunici la ţară şi am suferit mereu că nu eram ca ceilalţi copii în privinţa asta. Dar stăteam mereu la aceleaşi gazde şi ambele sate (2 Mai şi Moieciu) au devenit „ţara” noastră.

Amintiri prea multe de la mare nu am. În schimb, de la Moieciu constat şi acum că îmi amintesc o scorbură sus în deal la Măgura, o baltă cu mormoloci care încă se formează în preajmă unui izvor, un pârleaz, o culme, o fostă cooperativă, picturile unei biserici. Şi castelul Bran, o, da, când îl vizitam în zilele ploioase, fântâna în care aruncam un ban punându-mi o dorinţă (de exemplu să am inelul Arabelei cu care, mai departe, puteam să îmi indeplinesc orice dorinţă) şi poveştile despre familia regală de la bătrânii satului care lucraseră la castel.

De la mare îmi amintesc că mergeam spre plajă cu un domn şi băiatul lui, şi domnul a tras aer în piept şi a zis: „Ăsta e cel mai bun aer din lume!” Cam atât!

Dintotdeauna am avut animale în casă, pisici şi câini: Czerny, Diabelly, Malaga, Maintz, Pupu, Beju, Alb-Beju, Josi (de la Jos Iliescu), Victor, Irina, Lili, Kibo, Coco. Diferite personalităţi cu diferite destine, pe care le-am iubit şi îngrijit.

Cam aşa au fost primii mei șase ani de viaţă, cei mai fericiţi şi pentru care trebuie să le mulţumesc multora, dar în special mamei mele, lui Madame şi lui Ghandi. Mamei mele pentru că m-a învăţat să fiu indepedenta, să testez şi să iau hotărâri, să iubesc animalele şi natura, lui Madame pentru că m-a învăţat cum trebuie să fie o doamnă şi lui Ghandi că m-a învăţat să râd.

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa