În căutarea dascălului perfect

elev profesor comunicare

Dacă în 30 de minute de când ai intrat într-o sală de grupă plină de copii, nu te îndrăgoștești de ei, nu ai nici o șansă să fii educatoare. Să fii cadru didactic, spunea un om înțelept. Să iubești copiii, dincolo de oboseală, de iritare, de gălăgie. Să iubești copiii cu tot ce au ei. Pur și simplu. Să-i înțelegi. Să le vorbești în limbajul jocului și al bunei dispoziții. Să le dai încredere. Să-i faci să se prețuiască și să prețuiască. Să le poți fii mamă sau tată, când dorul îi cuprinde. Să le prezinți lumea prin cele trăite de tine. Să cunoască viața, obiceiurile, bunătatea, valoarea, iubirea prin tot ceee ce inima ta le transmite.

O educatoare/învățătoare poate pune pantofi de Dorothy în picioarele copiilor și îi poate face să zboare. Sau nu. Poate să deschidă lumi, la fel de ușor, precum îi poate închide într-o colivie, condamnându-i la pierzanie.

Pentru mine, anii de grădiniță și de școală primară sunt vitali. Nu atât pentru cunoștințele cu care îi sufocă adeseori sistemul de învățământ. Nu atât pentru rigorile cu care cei mici trebuie musai să se obișnuiască și pe care trebuie să le respecte.

Nu atât pentru concursurile din cauza cărora unii copii nu pot dormi noaptea de emoții. Pentru mine, anii aceștia contează pentru modul în care sufletul lor este modelat. Pentru modul în care personalitatea lor capătă contur. Pentru că ei sunt trambuline prețioase către un mod corect de a vedea și de a trăi viața. Anii ce vor urma.

Să nu te lași călcat în picioare…

Să știi cum să înveți. Să știi cum să respecți. Să știi când să cedezi. Când să ripostezi, dar cu măsură și argumente. Să nu te lași călcat în picioare. Să știi că binele trebuie înmulțit și nu răul. Să știi că orice pas, pe care îl vei face în anii de școală, va fi infinit mai ușor dacă cei pe care-i faci acum sunt solizi și stăpâni pe ei. Asta îmi doresc de la o educatoare/învățătoare.

Să dețină un soi de combinație între blândețe și fermitate. Să-i ajute să descopere lucruri, nu să i le dea de-a gata. Să privească în ochii lor și să le vadă sensibilitățile. Să le atingă mâinile și să simtă tremurul, emoția, frica și câteodată neputința lor. Să știe când să insiste și când să îi lase să respire.

Mă sperie clasa pregătitoare

În curând, și copilul meu cel mare va intra la clasa pregătitoare. Iar gândul acesta mă sperie. Nu pentru că nu știu cât de mult poate duce capul lui, ci pentru că știu că mintea și sufletul lui vor fi în curând pe mâinile unui om ce va trebuie să-i fie și dascăl, și prieten, și un om care să dețină capacitatea asta de a ști când să pună piciorul în prag, și un părinte care să-l poată mângâia, atunci când sufletele lor mici de copii o cer. Care să-i învețe să respecte, să iubească, să aibă încredere în ei și în lume.

Educatoarea care a făcut din oameni mici, copii puternici

Închid ochii și respir adânc. Nu știu dacă o voi găsi vreodată. Sunt convinsă însă, că astfel de cadre didactice există. Așa cum este și mama mea. Educatoare de o viață, ce și-a pus bucățică cu bucățică din sufletul ei bun în sufletele copiilor. Care le-a întins drum lin și țapăn în calea dezvoltării lor. Care a făcut din oameni mici, copii puternici. Știu că va fi bine cumva. Pentru că, într-un fel sau altul, dincolo de cuvinte, de fapte, de ceea ce se va întâmpla, știu că odată sădită sămânța bună în pământ roditor, este imposibil să nu răsară o plantă frumoasă, sănătoasă și rodnică.

Iubesc cadrele didactice pentru ce ar putea să fie, să devină pentru copiii noștri. Pentru munca lor. Pentru răbdare. Pentru atenție. Grijă. Învățăminte. Pentru că eu însămi simt că am inimă de dascăl.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()