Mamă în pandemie. „Am ajuns o mașină pe pilot automat, pe care copiii o strigă, din reflex, mama”

Ileana Mirescu
mamă în pandemie
O mamă în pandemie, responsabilă de tot ce ține de copii și casă, are toate șansele să se simtă precum un robot.

Portret de mamă în pandemie. Stau turcește pe canapea, cu laptopul în poală, pentru că la masa de lucru nu-mi mai găsesc locul. Adevărul este că nici nu prea mai am loc la biroul improvizat din sufragerie, după ce copilul cel mic și-a instalat acolo o scenă de luptă cu piese lego, printuri cu roboți și mașini, plușuri cu Spiderman. Stau cu ochii în ecran, în timp ce ascult cum învățătoarea copilului mai mare predă scrierea literei o mic de mână. ”Predă” e cam mult spus. ”Laura, lasă pisica, o poți mângâia după oră!”, ”Vlad, nu te mai balansa atâta, o să cazi!”, ”Teodora, dacă nu îți deschizi camera în următoarea secundă, te pun absentă și îi trimit mesaj mamei că nu participi la oră”.

Încerc să îmi văd de taskurile mele, în timp ce sorb din cafeaua de dimineață. Mai scriu două rânduri și realizez că nu avem nimic de mâncare pentru prânz. Mă ridic, scot o bucată de carne din congelator, scanez rapid coșul de legume, pun carnea la dezghețat și decid: paste cu carne și sos. Asta am avut și acum două zile, și acum patru zile, dar e mâncarea cu care merg la sigur. Iar mofturi și strâmbături din nas la masă chiar nu ne permitem în vremurile acestea.

Ai băut apă? Ai făcut pipi? Ai ascuțit creioanele?

Mă așez iar în fața laptopului, mai scriu două rânduri. Vibrează telefonul. Pe grupul de whatsapp ”Vacanța în pandemie”, rămas așa din vară, când am încercat să organizăm un concediu cu cei mai buni prieteni, unul dintre ei anunță că tatăl lui e în spital cu Covid, cu saturație proastă. Trimit rapid câteva mesaje de încurajare și-mi propun să-l sun pentru detalii când copilul mare termină școala pe zoom. Între timp, Laura își ia iar pisica la pupat, Vlad cade în cele din urmă de pe scaun, toți copiii își deschid microfoanele să-și spună la revedere, e haos.

Ora se termină, pe caiet văd câteva încercări amărâte de o mic de mână, pauză 10 minute și urmează mate. Iau copilul la întrebări: Ai pregătit manualul? Ai pregătit caietul mic? Ai pregătit ciornele? Bețișoarele le ai? E ascuțit creionul? Ai făcut pipi?

Poze cu omnivore? Checked! Culoarea puței unui robot? Checked!

Iar vibrează telefonul. Un tătic din grupul Proiect Semestrul I vrea să știe dacă mă pot ocupa eu de slideshow-ul final pentru proiectul de echipă al copiilor, care trebuie prezentat după-amiază. Pot, cum să nu? E tot ce visam. Revizuiesc rapid proiectul să văd ce poze am de căutat pe net: carnivore, ierbivore, omivore, animale care trăiesc doar în Africa, animale pe cale de dispariție…un fleac, termin slideshow-ul cât ai zice pește. În timp ce caut poze, să nu mă plictisesc, trimit mesaje celorlalți părinți din echipă să văd despre ce animale vor vorbi copiii lor, să se potrivească slideshowul cu prezentarea fiecăruia.

Copilul cel mic se lungește plictisit pe canapea lângă mine. ”Cu mine când te joci? Când facem felicitările pentru Moș Crăciun? Ce culoare are puța unui robot?” Răspund evaziv la toate, în șoaptă, să nu audă doamna învățătoare, în timp ce dau save fotografiilor cu diverse animale. Pregătesc pentru print și câteva informații despre animalul pe care îl va prezenta copilul meu, lucru pe care ar fi trebuit să îl fac acum două zile. Ăsta și multe altele.

Cel mic, ușuit dintr-o parte în alta

Pentru că ceilalți 8 părinți implicați în proiect răspund parțial la solicitarea mea, pun pe hold proiectul copilului și revin la treaba pentru serviciul meu. Cel mic începe să vocifereze, îl trimit la taică-su, în camera alăturată, să facă lego sau să coloreze. Se întoarce spășit. ”Tati are ședință, mi-a zis să tac și să ies”. Mi se rupe sufletul de mila lui, de când cu școala și serviciile online îl ușuim toți dintr-o parte în alta, îl amânăm la nesfârșit când ne cere să ne jucăm cu el, îi spunem să vorbească în șoaptă de 100 de ori pe zi, îl certăm mai des decât e cazul ….

Mamă în pandemie. Niciun vas spălat, nicio mâncare gătită

Gata și ora de mate, urmează sportul, materia mea preferată în online. Proful e un simpatic, îi strunește și-i muncește pe toți. La ora aceasta participă și copilul cel mic, e fericit că are și el activitate cu alți copii, eu am 30 de minute să pun cap la cap niște situații presante pentru serviciu. Le rezolv parțial, îmi dau seama că vine ora mesei, fug la bucătărie, tăi tot ce trebuie tăiat, pun în oală, spăl câteva vase să avem măcar 4 farfurii și tacâmuri curate pentru prânz, apoi îi trimit mail soțului cu tot ce are de printat pentru temele de astăzi și cele de ieri, parțial făcute.

Mă îmbrac, pregătesc hainele copiilor, și după ce ei termină sportul, ieșim 30-40 de minute cu bicicletele. Îi spun soțului să se mai uite la vasul cu carne din când în când și să oprească focul când e făcută.

Ai luat casca? Ai luat masca? Ai luat declarația?

Urmează verificarea de rutină înainte de a ieși din casă: ”Ai luat casca? Ai luat masca?” și ieșim la pedalat. Îmi amintesc că orașul nostru a intrat recent în carantină, îmi trebuie declarație. Opresc copiii, printez declarația, bifez rubrica potrivită, semnez, iau și buletinul și plecăm. La întoarcere, mâncăm, încep temele și tânguielile. ”Dar chiar acum trebuie? Dar așa de mult? Dar nu știu ce e ăla descăzut. Dar de ce se numește așa, ăsta e nume? Trebuie să fac chiar cinci rânduri întregi de o mic de mână? De ce nu pot face doar unul, că și celelalte sunt la fel?”

Cel mic tânjește și el după atenție și începe și el tirada: ”Dar cu mine când te joci? De ce nu te joci niciodată? Ai zis răsalaltăieri că facem un robot din lego….”

Nici azi nu e o zi lejeră când ești mamă în pandemie. Nici mâine nu va fi

Capul îmi vâjîie, soțul mă anunță că are iar ședință în 5 minute, dar că, până începe, printează tot. Îmi aduce teancul de hârtii, îi explic copilului în mare ce are de făcut, mă așez iar pe canapea cu laptopul în brațe să-mi văd de ale mele. Cel mic pune capul pe umărul meu și plânge ușor. Îl iau în brațe, îl îmbunez, îi promit că după ce termin treaba ne jucăm cu roboții.

”Mami, prin ce operație se face proba la scădere? Și ce ziceai că e ăla termen?”, se aude de la 3 metri distanță. Dau să mă ridic să lămuresc problema, cel mic mă trage înapoi. Tocmai i-am oprit lacrimile, nu risc. ”Lasă exercițiul ăsta! Treci la următorul!”

Cel mic adoarme cu capul pe o bucată din piciorul meu, în timp ce tastez la laptop. Cel mare începe să-mi aducă fișele terminate. Imediat ce mă pot mișca fără să trezesc mezinul, trebuie să fotografiez fișele și să le încarc în aplicație. În zilele mai lejere, le corectez înainte. Azi nu e zi lejeră, așa că o las pe doamna să facă observații, i le arăt copilului și-l pun să modifice. Nici ieri nu a fost zi lejeră și nici alaltăieri.

Mamă în pandemie: o mașină pe pilot automat

Nu știu cât o mai putem ține așa, nervii mei sunt întinși la maximum, ce facem noi aici nu e nici școală, nici părinteală, e o struțo- cămilă din care încercăm din răsputeri să scoatem ceva bun. Mi-e milă de copiii mei, dar mi-e milă și de mine. Mă simt din nou ca atunci când ei erau mici, iar eu funcționam pe pilot automat, disperată să le fac pe toate și să le fac bine. Dar nu mai am nici vârsta și nici energia de atunci, nu mai am nici cele două ore pentru mine în care ei dormeau de prânz.

Am ajuns acum ca, în timpul zilei, să tânjesc după momentul în care, seara, când adorm amândoi, să încep să recuperez tot ce nu am reușit să fac pentru servicu. Iar înainte de a pune capul pe pernă îmi promit că mâine mă voi organiza mai bine, voi fi mai eficientă, mai atentă și mai iubitoare, dar știu în sinea mea că toate astea sunt iluzii. Voi fi cum s-o putea și, eventual, un pic mai mult.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa