“Mama, sunt tristă!” De ce nu mă îngrijorez când cel mai vesel copil îmi spune, brusc, că îi vine să plângă

Adriana Moscu
mamă sunt tristă

Tristetea la adolescenti. Are puțin peste 11 ani și obișnuiesc să-i spun „Copilul Bucurie”, deși numele ei adevărat este Ilinca. Cu toate astea, bucuria ei se transformă, uneori, brusc, în tristețe. O să-ți vorbesc mai jos despre schimbările emoționale și hormonale și de ce nu mă îngrijorez când cel mai vesel copil de pe pământ îmi spune, brusc, că îi vine să plângă.

Te anunț din start că nu sunt medic de profesie, așa că lucrurile pe care am să ți le povestesc mai jos nu se aplică neapărat și preadolescentului tău. Un prieten bun mi-a spus, cândva, că suntem unici și irepetabili și tare mi-a plăcut cum sună treaba asta. Dar m-a și speriat puțin și m-a pus ceva mai mult pe gânduri.

Tristețea la adolescenți. Suntem unici și irepetabili

Pe cât de înălțător, de-a dreptul poetic, sună, pe-atât de provocatoare este această trăsătură umană: atât pentru părinți, cât și pentru copiii care, până să te-ajungă și – aproape sigur – să te depășească, atât în înălțime, cât și pe scara dezvoltării personale, trebuie să treacă printr-o serie de transformări care, uneori, scapă de sub control.

Să-ți spun cum a fost în cazul meu. Am două fete mai frumoase și mai inteligente și mai pline de miez și de soare decât mi-aș fi putut vreodată închipui. “Una mai deșteaptă ca alta. Adică eu!”, cum s-a exprimat Ioana, fata cea mare, de curând. (n.b.: Acesta este un banc sec. A se trata ca atare.) Da, poți să mă bănuiești lejer că orice cioară își laudă puiul – chiar așa și e, și nici n-am de gând să disimulez vreun pic. Știu sigur că și pentru tine, copilul tău e centrul universului și e firesc să fie astfel. Dar, ca să n-o mai lungesc, iată cum s-au petrecut lucrurile cu ele, până în pragul adolescenței.

Socoteala de-acasă…

Dacă Ioana, fata cea mare, cum îți spuneam, a fost un „drac” de copil până pe la 13 ani, de la vârsta asta a devenit, aproape peste noapte, o adolescentă liniștită, studioasă, profund matură, despre care mă trezesc adesea gândind că, dintre noi două, mai degrabă ea e mama și eu copilul.

Spre deosebire de ea, soră-sa mai mică, Ilinca, a fost „pâinea lui Dumnezeu” până de curând. Să explic: a dormit toate nopțile neîntrerupt, de când s-a născut, a mâncat tot din farfurie (și când spun tot, mă refer și la „bolbotinele” din ciorbă, atât de disprețuite de mulți copii), a fost darnică atât material (își împărțea jucăriile cu nespusă ușurință), cât și emoțional (a învățat mai întâi să pupe cu zgomot și mai apoi să vorbească și să meargă). „Un copil echilibrat”, mi-am zis, cu inima plină de mândrie și cu sufletul ușor, gândindu-mă că vom trece prin adolescență cu fruntea sus și cu cerul fără nori deasupra.

Ei, bine, m-am pripit. Cam pe la 10 ani, stările ei au început să se schimbe. Nu brusc, nu de tot, ci fluctuant. Dar am văzut-o pentru prima oară țâfnoasă. Ilinca mea, care făcea să apară soarele pe cer cu glumele ei geniale și cu zâmbetul ei minunat. O să menționez deja că situația noastră socială sau de orice alt fel nu s-a schimbat în tot acest timp, la școală totul era în limite normale, așadar, niciun factor extern care să-i altereze stările emoționale. Totuși, copilul meu cădea dintr-o dată pe gânduri. „Ce ai, Ilinca?”. Dădea din umeri. Nu știa să-mi zică ce monstruleț morocănos pusese stăpânire pe veselia ei și-o ascunsese într-un turn înalt de tot.

Alteori, îmi spunea direct: „Sunt tristă”. Ba le-a spus și bunicilor, când a fost în vacanță. Am scos din ipoteză vreo formă de depresie, pentru că aceste tristeți nu au durat niciodată mai mult de câteva ore. Veneau și treceau, uneori mult mai repede. Acum stătea într-un colț, pe canapea, sau la ea în dormitor, cu căștile în urechi și asculta muzică „blue” (sora ei este cu cinci ani mai mare și, da, o imită întru totul, așadar, îi ascultă și muzica preferată); acum îmi spunea că e „moartă” de foame și mă soma să-i aduc urgent de mâncare – aproape niciodată nu era suficientă. După care făcea roata în sufragerie, înainte și-napoi, de vreo 1.453 de ori, până o lua somnul și se culca.

Din fericire, de câteva ori a și vorbit cu mine. Vă sfătuiesc și pe voi să insistați, așa cum am făcut și eu – de multe ori, copilul va refuza la început să vorbească, fie pentru că nu știe dacă îl veți înțelege, fie pentru că el însuși nu se înțelege, fie, pur și simplu, pentru că în aceste momente are nevoie de atenție mai mult decât oricând și va exagera sau va dramatiza situația, ca să vă pună iubirea la încercare. 

Stai drept și fă-i față. E-o atât de complicată viață

Nu m-am speriat de schimbările emoționale ale Ilincăi. Bine, poate puțin, la început, însă am fost întotdeauna foarte deschisă și sinceră cu ea (cu ele, amândouă), astfel încât nu i-a fost niciodată teamă să își deschidă, la rândul ei, sufletul. I-am explicat ce se întâmplă în pragul adolescenței – m-a ajutat mult și o carte cumpărată cu ani în urmă, “Enciclopedia fetelor”, de unde am învățat cum să mă exprim pe înțelesul vârstei lor. I-am spus că s-ar putea să vină momente în care nici noi, nici ea să nu se mai recunoască. Atât fizic, cât și emoțional. Că adolescența este, deopotrivă, cea mai frumoasă și cea mai dureroasă experiență și că ea va trece fără doar și poate, așa cum a venit. Apoi, alte etape, la fel de frumoase, vor veni în viața ei. Desigur, toate, cu bune și cu rele. Pentru că viața nu este un șir neîntrerupt de reușite. Nu e un podium și un loc întâi nesfârșit. Ar fi și obositor. Și plictisitor. Că e important să și greșim, ca să învățăm și să ne ridicăm mai puternici. Și să apreciem lucrurile bune din viața noastră. Ce mai încolo și-ncoace, i-am vorbit ca unui omuleț mare, așa cum merită nu doar ea, ci orice copil din lume.

Îți dau și ție un sfat: nu dispera dacă pare că adolescentul sau preadolescentul tău nu te ascultă. Sau, mai rău, te ia peste picior. Cuvintele pe care i le susuri într-o ureche, nu ies pe cealaltă. Rămân acolo și le vei vedea efectul în timp, așa cum mi s-a întâmplat și mie și mi-a umplut inima de bucurie.

Nu am terminat încă povestea mea. Cum îți spuneam și la început, fiecare om (sau omuleț) este unic și irepetabil. Dacă nu ești sigură ce se acunde în spatele tristeții copilului tău, dacă e vorba de depresie sau despre schimbări homonale firești și trecătoare, poți fi atentă la câteva semne. La Ilinca, de exemplu, aceste fluctuații emoționale au coincis cu modificări vizibile ale anatomiei corpului. A apărut părul pubian și cel axilar, sânii au început să crească. Și, daaaaaa, fardurile mele sunt experimente extreme în mâinile ei! A început să le folosească înainte de a le cunoaște bine numele și întrebuințarea! Să-ți mai spun despre combinațiile vestimentare? Despre cum îi poartă pe furiș soră-sii hainele și, uneori, pantofii? Despre cum încerc s-o conving – mai mult sau mai puțin rațional, după cum mă țin nervii – că nu poate purta pantofi cu toc și nici nu poate avea un prieten la nici 12 ani? La toate am privit cu un zâmbet în colțul gurii. Cum altfel, când, la finalul serii, copilul meu vine și se aruncă în brațele mele, fericită, întorcându-mă încă o dată și încă o dată din drum, ca să-mi mai dea un pupic și să ne mai spunem încă o dată că ne iubim?

Poate am să-ți mai povestesc despre toate astea, dar pe îndelete, într-un nou articol. Stai pe-aproape! Îți promit că va fi pe cât de îngrijorător, pe atât de distractiv. 🙂

Despre efectele relației defectuoase mamă-copil puteți afla mai multe și urmărind filmul ALICE T.care intră în cinematografe pe 9 noiembrie. Regizat de Radu Muntean, lungmetrajul pune sub lupă o mamă și o fiică aflate într-un punct critic din viața lor.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa