Câți dintre noi nu își doresc să fie părintele ideal pentru copiii lor? Participăm la tot felul de seminare, citim cărți de parenting, suntem mereu cu urechile ciulite și cu ochii mari către tot felul de soluții care să ne aducă mai aproape de copiii noștri. Să ne ”conecteze” cu ei, așa cum spune un termen destul de la modă în această perioadă. Mai ales atunci când ticurile, bâlbâielile copilului, năstrușniciile nu tocmai aflate în obișnuința lui ajung să ne spună timid la început, dar cu timpul, din ce în ce mai pregnant că ceva se întâmplă cu el. Că are nevoie de noi. De sprijinul, de atenția și de grija noastră.
Ajungem să ne purtăm cu teama ca nu cumva să greșim, ca nu cumva să le sporim frustrările, să le îndesăm și mai mult în minte angoasele și nemulțumirile adunate, dar pe care nu știu să și le exprime decât prin furie, de exemplu.
Și iar ne apucăm de studiu: citim, învățăm cum să le vorbim, ce să le spunem, care sunt formulele magice care să-i facă pe loc sa vibreze la vorbele și gesturile noastre, iar toate furiile, toți nervii, lacrimile și țipetele ori ticurile, agitația, toate manifestările negative să dispară, lăsând în urmă doar pace și armonie?
Nu ești părintele ideal când spui ”te înțeleg”, dar corpul îți tremură de nervi
Ne transformăm fără să vrem în niște psihologi rigizi, în niște amatori, care ajung să înțeleagă problema doar pe jumătate. Începem să folosim expresii precum ”înțeleg că ești furios”, ”nu e nici o problemă că…, ”știu că nu ai vrut să…”, când în sufletul nostru fierbem de nervi și de supărare, iar de înțeles, nici atât nu reușim să înțelegem de ce se poartă așa și nu altfel.
Ne luăm copilul în brațe și îi spunem vorbele astea scrise la carte, deși corpul nostru freamătă de nervi, de supărare, nu înțelege de ce copilul este mereu nervos, de ce a spart tocmai vaza cea nouă ori a tăiat franjuri-franjuri pijamaua fratelui său. Și-atunci prăpastia dintre noi și copiii noștri se lărgește și mai mult. Și înghite extrem de repede încercarea noastră de a le fi aproape și de a ne susține copilul.
Nu te poți conecta cu el dacă vorbele tale îl alină, iar privirea îl ceartă
Cred cu tărie: copiii, mai ales cei mici, simt mai mult decât pot înțelege. Iar neconcordanța dintre vorbele și gesturile noastre se transmite imediat. Ei nu se vor conecta în veci cu noi, dacă, deși îi strângem în brațe, privirea noastră îi mustră. Dacă, în timp ce îi mângâiem și le spunem ”nu-i nimic”, vocea ne tremură de nervi și mai că le-am spune câte ceva ca să ne răcorim.
Copiii trebuie să știe că și noi, ca toți oamenii, avem supărări, suntem obosiți, putem fi triști sau nervoși. E nevoie de veridicitate. De adevăr și de sinceritate. Și noi, părinții, suntem oameni. Cu supărări, cu dezamăgiri, cu tristeți, cu nervi întinși la maxim. Avem limite. Iar copiii nu trebuie întotdeauna feriți de asta. Să nu ne punem masca falsității în disperarea de a fi părintele ideal, a unor oameni care practic nici nu există pe acest pământ: întotdeauna calmi, blânzi, iertători, cu vocea extrem de blajină, niciodată supărați, enervați, niciodată obosiți.
Să nu cădem în extrema de a le pune în cârcă poveri
Trebuie avut grijă, însă. E o diferență uriașă între a le arăta copiilor că în lumea asta există limite, există bun simț, există reguli, lucruri făcute cu măsură, nervi calmați, furii eliminate treptat-treptat și a le pune în cârcă toată povara lumii, a-i face părtași zi de zi la supărările, frustrările, oboselile și greutățile cu care se confruntă un adult. Nu le eliminăm complet din viața unui copil, căci vrem, nu vrem, ele există. Dar nu le împovărăm viața cu ele.
Le arătăm mai degrabă modalitățile prin care pot ajunge să scape de ele, prin exemplul pe care noi înșine li-l putem oferi. Devenim astfel, în fața lor, niște oameni sinceri, puternici, care învață zi de zi să-și gestioneze trăirile. Le arătăm o cale prin care să poată deveni adulți asumați, centrați pe soluție, și nu pe lamentări, nemulțumiri și plângeri constante.
Să avem grijă la războaiele pe care alegem să le dăm cu copiii noștri
Copiii pot învăța și fără să fie puși la zid. Putem să le aduce explicații cu calm, fără însă a ne nega tristețea sau supărarea, atunci când fapta lor ne-a mâhnit atât de mult și nu trebuie trecută cu vederea atât de repede și de ușor. Pe de altă parte, sunt atâtea lucruri care par grave, dar pe care copilul le-a făcut fie pentru a ne atrage atenția, fie din greșeală, că trebuie să cântărim extrem de bine dacă merită să insistăm și să adâncim problema.
Până la urmă, rezolvarea ține de simțământul nostru. Și de dorința de a fi în echilibru cu copiii noștri. Gândul ce trebuie să ne călăuzească este, până la urmă, realizarea unui mod simplu, firesc, poate nici atât de bine calculat, de educație benefică pentru copil, care să nu-l timoreze, nici să-l sperie, dar nici atât de ”moale”, cât să-l facă să tresară și să intre în panică la primul cuvânt spus pe un ton mai ridicat.
Un lucru știu sigur. Copilul trebuie sprijinit, ajutat să înțeleagă stările noastre, stările lui. Nu le ascundem mereu. Le explicăm, le trăim, le consumăm și învățăm împreună cum să nu ne distrugă liniștea și echilibrul psihic. Iar atâta timp cât știe că suntem lângă el, chiar și supărați uneori, totul se va rezolva. Aceasta este părintele ideal de care are nevoie.
