„Paștele înseamnă bunici, părinți și nepoți. Anul acesta e primul fără bunicul, însă scaunul lui e încă acolo…”

Cristina Călin, redactor
paștele înseamnă bunici

Ăsta e primul Paște fără bunicul. Primul în care vom merge toți la țară, cum facem dintotdeauna, în dimineața Paștelui. Îl găseam acolo, pe scaunul lui, din fața mesei, stând sub umbrelă, așteptându-ne pe noi și pe cei care urmau să vină cu pomană. Bunica robotea prin casă și noi ne alăturam.

E primul Paște fără bunicul și, dacă pentru noi prinși în deadlineuri și taskuri durerea se resimte altfel, pentru bunica e foarte greu. Singurul ei task e să ajungă mai repede lângă el și nu știe care e deadline-ul.

Paștele înseamnă bunici pentru mine și e greu anul astă. Suntem incompleți.

De când mă știu, repetam același scenariu. Ne trezeam toți—mama, tata, soră-mea și eu, ne îmbrăcam cu haine noi și, cu portbagajul plin cu de toate mergeam 40 de kilometri nord de București, la bunici. Acolo îi găseam și pe ei îmbrăcați în haine de sărbătoare. După un ”Sărut mâna””  și un ”La mulți ani!”, pupam mâna bunicilor în semn de respect pentru viața lor jertifită pe altarul muncii. Ne luam în brațe și ne bucuram că ne-a mai prins un an împreună.

Pe patul din odaie erau puse toate vasele de împărțit și bunica era agitată să nu cumva să înceapă lumea să vină cu pomană și noi să nu fim gata. Mama adauga ce mai aducea și ea de la oraș și așteptam să se dea startul.

Afară, la soare, tata și bunicul ciocneau un pahar de țuică. De cum terminam cu despachetatul, îl auzeam pe ăl bătrân: ”Ionico, adu și tu o țuică să-i cinstesc pe băieții ăștia!” Mai târziu, peste ani, li s-a adăugat și soțul meu. Stăteau acolo, trei generații de bărbați: bunicul, ginerele lui și ginerele ginerelui. Vorbeau despre politică, pensii, mai depănau amintiri. La masă se adăugau rând pe rând finii veniți cu pomană la naș, cum e tradiția pe la noi.

Noi, fetele, ne împărțeam vecinele la care să mergem cu pomană, în funcție de preferințe și de îndemânare. Dacă se întâmpla ca felul de rezistență al tăvii cu împărțeală să fie ciorba, atunci eu eram exclusă de la traseele lungi, pentru că istoria a arătat că nu eram capabilă să ajung cu ea în strachină.

Toată familia împreună

Cel mai mult îmi plăcea să merg la o verișoară de-a bunicii, tanti Didina, Dumnezeu s-o ierte și pe ea. Stătea departe, dar era atât de haioasă, că mereu o lăsam la urmă ca să pot sta mai mult de vorbă. Îmi povestea mereu despre nepoata ei, Irinuca, și despre ce făceau ea și bunica atunci când erau copii.

Cât timp noi eram plecate pe la rude și vecini cu pomană, tata punea focul la grătar. Când eram toți gata, ne puneam la masă, afară în curte. Aveam ciorbă de găină din curte și bunica avea grijă să ne pună la toți bucățica preferată. Eu eram cu ghearele, căpățâna și artanul. Mai arunca în farfurie și-o bucată de pipotă zicându-mi: ”Hai, ia-o și pe-asta să fii pipotoasă ca mine!”.

Timpul stătea în loc de Paște

Primul lucru pe care îl făceam era să ciocnim câte-un ou și să anunțăm ”Christos a înviat!”, iar celălalt să confirme ”Adevărat a înviat!”. Uneori, bunicul avea un ou de lemn și am și-acum în minte râsul lui ștrengăresc când mă uitam înciudată că ”mă bătea” de fiecare dată.

Masa se lungea mult peste limita meselor noastre obișnuite. Acum nu ne mai alerga presiunea muncii la câmp, a animalelor. Toate erau lăsate pentru o zi și eram importanți noi împreună.

Ne mai ridicam când mai trecea pe drum câteun amărât pe care îl chemau ai mei în curte să-i dea o țuică și să-i pună în sacoșă bucate, să simtă și el că e sărbătoare. Țuica o bea acolo cu noi, râzând din tot sufletul, de fericirea de-a fi și el cu cineva, chiar și pentru câteva momente.

Când mi-aduc aminte de Paștele copilăriei am în suflet razele timide de soare. Nu știu de ce, dar am impresia că în fiecare an a fost soare, deși sunt convinsă că în 37 de ani o fi plouat măcar o dată.

Scaunul lui este încă acolo și nimeni nu se așază pe el

Cea mai puternică imagine a Paștelui este cea a bunicului stând pe scaunul lui și așteptându-ne pe noi, pe fini, pe oricine voia să îi deschidă poarta. Era acolo, așteptând să-l cinstească cu țuică, vin sau cu vreun suc adus de la București pentru cei care nu puteau bea alcool. El era acolo, un fel de căpătenie a noastră, supraveghind tot ce mișcă.

Paștele era cu pomi înfloriți, cu pui de găină ieșiți din găoace, cu flori răsărite pe lângă gardul casei, cu lumină, cu oameni care vin și pleacă.

Anul ăsta e primul an în care bunicul nu mai e și nu știu cum vor fi toate celălalte. Dar cred că am să strig ”Ionico, adu o țuică să bem un pahar pentru tataie!”. Tare i-ar plăcea!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa