Părinți români emigrați în Canada: „Mă impresionează că aici copilul este regele!”

familie aeroport avion

Cum trăiesc părinții români cu copiii în alte țări? Trăiesc bine, aș putea spune, după ce am făcut o serie de interviuri cu câțiva dintre ei.

Pe Laura Cristescu o cunosc de mai bine de 10 ani și la momentul la care am întâlnit-o prima dată părea să ducă o viață de invidiat. Era publisher al unui trust de presă renumit, un job bun și râvnit și o familie frumoasă. Am stat de multe ori la palavre căci îmi plăcea cum vorbea și cum gândea, însă nu am intrat în amănunte și am aflat într-o bună zi că a emigrat în Canada cu familia. Cum? M-am întrebat atunci. Abia născuse al doilea copil, iar fetița ei avea numai 3 ani. M-am întrebat ulterior, după ce am devenit și eu mamă, ce curaj a avut, cum a putut pleca în necunoscut, atât de departe, cu un bebeluș și un copil mic după ea. Și cum a putut să lase România, dar și familia așa departe. A putut, căci a făcut-o pentru copiii ei, pentru a le asigura un viitor mai bun. Acum, recunosc că o invidiez și că mă voi gândi mai bine de aici înainte. Iată povestea ei mai jos, o poveste inspirațională care cred că ne va ridica multe semne de întrebare multora dintre noi.

Deranjați de lucruri mici, ca de exemplu claxonul supărat, agresiv când traversam strada cu căruțul…

Am plecat din România pe 11 iunie 2010. Copiii aveau 3 ani și respectiv 6 luni. Sora mea mă aștepta în Canada și acomodarea noastră a fost relativ ușoară. Am stat cu ea câteva luni, după care ne-am închiriat un apartament și am început viața de rezident canadian. Patru ani mai târziu aveam casa noastră și deveneam cetățeni.

Gândul plecării ne-a venit în momentul în care am avut copii. Până atunci viața noastră era fericită și nu vedeam nici un motiv să părăsim țara. Asta mă face să realizez că România este un loc perfect pentru celibatari sau cupluri fără copii.

Am trăit câteva incidente cu copilul cel mare care ne-a determinat să reconsiderăm dacă ne dorim să creștem copii într-o comunitate fără etică. Lucruri mici, ca de exemplu claxonul supărat, agresiv când traversam strada cu căruțul pe trecerea de pietoni în drumul spre parc; privirile pline de ură ale conducătorilor auto când vedeau un copil pe bicicletă, cojile de semințe care apăreau în parcul de copii imediat după ce trecea RADET, în mai puțin de 10 minute, și faptul că trebuia să gestionez timpul de joacă al copilului meu ca pe un calendar de Vice Președinte de mare întreprindere – când e toată lumea liberă, când avem un loc, să ne asigurăm că există suficiente activități etc. Asta mie nu mi se părea normal, voiam să îmi cresc copilul cum am crescut și eu, în liberate, fără să îi organizez programul minut cu minut, fără să trăiesc cu frica de părinte că în orice moment pot să îl pierd.

Stupefiați de simplicitatea și eficiența sistemului

Așa că am plecat spre lumea care răspundea la toate cererile noastre. Dacă e ceva care mă impresionează cel mai mult în Canada, este faptul că “l’enfant est le roi” („Copilul este regele”) și este responsabilitatea părinților și a comunității în care trăiește, de la vecini, școală, șoferi auto, angajați ai primăriei locale etc.

Am avut temeri înainte să ajung aici, după ce am ajuns mi-au trecut toate. Ca să ne facem documentele de rezident a durat 1 oră în persoană și 15 minute acasă online. Eram stupefiați de simplicitatea și eficiența sistemului.

Ne-am acomodat repede, copiii au învățat limba în primele trei luni, pentru noi a fost mai lung procesul. Vorbeam deja engleza și nu a fost o mare problemă, am învățat franceza din mers. Copiii sunt trilingvi acum.

Cum este școala în Canada

Școala este diferită față de România. Copiii încep în Quebec cu maternelle la 5 ani. E un an de școală de acomodare unde învață să țină creionul în mână, să decupeze, literele, cifrele până la 10, să își scrie numele cu litere mici. După ce intră în programul regulat de școală, nu primesc prea multe lecții și multe dintre ele sunt niște jocuri. Copiii merg la o școală publică de cartier și toți prietenii lor locuiesc aproape. Este ușor să iasă afară și să se joace în parc, cu bicicletele, sau la un meci de fotbal.

Îmi amintesc prima dată când ambii copii au ieșit cu bicicletele pe stradă (erau mici, poate 5 și 8 ani) au oprit circulația pe stradă în două sensuri. Ma așteptam la claxoane fioroase și vociferări. În schimb, am văzut fețe prietenoase, oameni care zâmbeau și îi incurajau să se redreseze pe banda lor. Asta le-a dat curaj și avânt.

Liceul începe după clasa a 6-a. Deja copii sunt independenți.

Am descoperit cu fetița, Eva, în clasa a 3-a că avea probleme de scris. În final a fost diagnosticată cu disgrafie, iar școala i-a organizat un program special care să o ajute să își dezvolte punctele tari și să facă minimul de progres necesar în ortografie. Pe vremea mea, un copil care nu știa să scrie în clasa a -3-a era repetent sau în clasa de elevi slabi.

Dorul de țară. „Copiii visează cel mai mult la pufuleți”

Am vizitat România o dată de când am plecat. Am fost dezamăgită. Speranțele mele nu corespundeau cu realitatea. M-a supărat lipsa de acceptare a societății față de tot ce este diferit, rasismul și discriminarea – am văzut zeci de panouri outdoor cu funduri și sâni de femei, sau cu personaje care întruchipau romi în reclame la alcool.

În România, copiii au fost încântați că au trăit la țara cu părinții mei câteva săptămâni. Cel mai mult visează la pufuleți.

Tatăl meu vine în Canada în fiecare an și sta cu noi 3 luni. E o fericire!

Îmi lipsește în fiecare zi, în fiecare oră, fratele meu care a rămas în România.

Dacă ți s-a părut interesant acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație